Iar pe lumea cealaltă scoborând acum flăcăii
Cei căzuţi la Vid pe dealuri şi pe şesuri la Vidin,
Câţi sosesc pe rând în stoluri, adunaţi în gura văii
Stau s-aştepte alte gloate câte se vedeau că vin.
Unii şterg de iarba udă câte-o sabie-ncruntată,
Din pulpana hainei, alţii sângele duşman îl storc,
Şi se laudă cu toţii şi vorbesc cu toţii-odată
Precum fac biruitorii din războaie când se-ntorc.
Când văzur-această gloată, toţi acei ce-nduşmăniră
Pe români de-a lungul vremii, plini de spaim-au tresărit
Resfirându-se prin noapte, precum fumul se resfiră,
Şi din margini mai spre margini se topeau necontenit.
Cu genunchii plini de tremur şi cu gheaţa morţii-n gură,
Morţi erau de-a doua oară, ca-ntr-al Orcului noian
Luptătorii din Mikene când îngălbeniţi văzură
Strălucind prin noapte coiful comandantului troian.
Dar ai noştri morţi de veacuri, câţi pieriră prin războaie,
Apărând a lor credinţă şi pământul românesc,
Stau cu ochii ţintă-n noapte şi-al lor mijloc îl îndoaie
Ca s-apropie privirea de minunea ce-o zăresc:
Văd români, şi-aud cuvinte româneşti! De-ai lor cu toţii!
Umilit venea, iar astăzi ce trufaş acest popor
Şi-ndrăznind dintâi o seamă, vin sfioşi să-şi vadă soţii,
Tot mai mulţi, cu toţii-n urmă s-au pornit din noaptea lor.
Şi precum în neastâmpăr păsări grabnice cu zborul
Se tot strâng de pretutindeni toamna ca să plece stol,
Astfel s-adunau românii şi sporea mereu poporul
Celor morţi umplând de vuiet câmpul meu-nainte gol.
S-a mişcat acum de-a valma toată lumea-n locuinţa
Umbrelor, sunând ca marea şi-ntr-un zbucium neîntrerupt,
Iar de-atâta nor de duhuri ce-şi vădea prin glas fiinţa
Se părea că-i românească toată lumea dedesubt.
Străbătând genuni cu mersul, nesfârşită li-e venirea,
Ca potopul de puternici şi nebiruiţi ca el
Câţi pieriră far de urmă copleşiţi de năvălirea
Asiei, şi-arcaşi cu glugă din câmpiile lui Gel.
Câţi au înroşit cu sânge râuri mari şi-ascunse plaiuri.
Când prin văile bulgare Ioniţ-avea locaş,
Şi frumosul grai al nostru printre bâlbâite graiuri
Şi-l păstrau, murind sub steagul ducilor de Făgăraş.
Iată-i, înşişi vin în frunte cei ce-au cârmuit norodul,
Principii din munţi şi banii cu viteze fiare-n scut,
Şi cu Negru-vodă alături vine Dragoş voievodul,
Unul fost la Olt de pază, celălalt străjer la Prut.
Şi Alexandru al cărui nume şi-astăzi codrii-l mai îngână
Tânăr şi părând ca Hector cel cu coif fluturător,
Când cu suliţa-i grozavă, falnic răsucind-o în mână,
Sare-n mândru-i car şi umple câmpii Troiei de omor.
Trăsnet al mâniei noastre, Mircea, tu iuţeşte-ţi paşii,
Adă-ţi gloatele ce-n clipa bine-potrivitei vremi
Prins-au fulgerul cu palma! Braţ, ce pustiind vrăjmaşii,
Dunărea ca soţ de luptă, munţii te-ai trudit să-i chemi.
Ce vei fi gândit tu, Mircea, când vedeai pornit cum vine
Peste munţi şi peste ape, ca furtuna, Ilderim?
Vai, putem noi azi pricepe sufletul ce-a fost în tine,
Mai avem simţire-n inimi ca-ndeajuns să te slăvim?
Iar dincolo vine-n goană cel ce-n numărate zile
A clintit temeiul lumii şi-a oprit şi vremea-n loc,
Cel cu nume sfânt de Arhanghel cu-al tău nume, Mihaile,
Tot ca tine de puternic şi cu sabie de foc.
Munţii se retrag din cale-i, iar protivnica sa bardă
Intră-n fier ca-n lemnul putred, pui din oltenescul leu!
Foc de n-ar mai fi, şi lege, ca nimic să nu mai ardă,
Foc ar naşte iar pe lume ochii-acestui Prometeu.
Şi cu el Fărcaş şi Stoica, şi învârtindu-şi buzduganul
Doi Buzeşti, ducând şi spaimă şi-al pieririi-ngheţ cu ei!
Spună Neajlovul, Sinane, câte oşti pierdu sultanul,
Şi şelimberul să spună cum ţi-a fost, nebune-Andrei?
Amurat, ţi-aduci aminte cum sosi grăbit odată
Şi era să-ţi spargă poarta ca să-ţi intre-n Ţarigrad?
Şi ce cale-avea să facă! Dar s-a tânguit vreodată
Fulgerul că-i drum departe de la nor până la brad?
Iată-l însă cel din cuibul pus de-oştenii teutonici,
Ştefan, turnul de-apărare al românilor, venind
Suflet mânios şi-n toată strălucirea câtă-n cronici
Scrisă e c-a fost pe vremea când el ţara străjuind
A făcut din oase-un munte şi a-nhăţat şi regi de plete
Şi, arând de ciudă câmpul, puse-n jug duşmanii lui
Pe mănunchiul spadei sale mâna lui tot caldă stete,
Căci el nu ştiuse-n viaţă cum s-anină spada-n cui.
El şi-aici e-ntreg în arme şi purcede-aprins pe cale,
Parc-a pururi vede-n faţă Racova şi Podul Înalt,
Iar de vuietul mulţimii şi de coifuri şi de zale
Tremură, răzbit de spaimă, tot tărâmul celălalt.
El şi-aici e vântul iernii, şi duşmanii săi sunt pleava!
Urcă munţi fără de plaiuri, trece Dunări fără pod
Faceţi loc! Sosesc ca râul luptătorii din Suceava,
Trec voinicii cei năprasnici ai lui Ştefan voievod!
Şi Ion Cumplitul vodă, jalnic schilăvita strajă
A Moldovei, scut puternic al poporului de rând,
Şi neînfricoşatul Ţepeş, Petru Rareş a lui Majă
Vin cu toţii de prin noapte, gloate-n urmă le-aducând.
Şi hatmani şi capi de oaste daţi-mi voi acum o sută
De vieţi, ca să am vreme să-i numesc aici pe toţi!
Şi tu, neam român, tu astăzi stai cu inima pierdută,
Fără de zei te crezi pe lume şi pustiu tu te socoţi.
Iată-ţi gloria de veacuri! Umbre mari din lumea moartă,
Ah, că n-am eu glas de tunet ca să pot să le rechem
Ne avem şi noi Olimpul, şi pe-a veşniciei poartă
Am intrat şi noi; şi-ntr-însul zei fără de moarte-avem!
Ce-ţi aluneci plini de jale ochii umezi pe ruine,
Neam al nostru, ca să judeci drumul schimbătoarei sorţi?
Soarele din noapte iese, din mormânt puterea vine:
Naşterea cea viitoare ne e-n lumea celor morţi.