Existenta, tu, care-mi dai numai iluzia
ca ma repet cazînd cu tîmpla peste plite
încinse pîna la alb cînd toamna
alearga cu ochii scosi din orbite.
Frig nu-mi e decît la cuvinte,
trupul l-as fi vrut un chivot
lasat în pastrare de mai dinainte
de altii cu înfatisarea lui cu tot.
El nu e nici macar asa,
ci ca un cîine zadarit sa latre
îsi zbate sinele în sine,
în lucruri pîn’la jumatate.
Si în cuvinte pîn’la sfert
si-n necuvinte nici atîta,
dar iert, n-am încotro, deci iert
viata mea în lucruri, sluta.
Si dat ma dau si nimeni nu-i
ca sa ma ia în gheara lui.
