Eu ştiu un basm de mult uitat
C-un cântăreţ rătăcitor,
Ce strunele şi-a încordat
Pe rând, la poarta tuturor,
Şi-n cântecu-i înviforat
A plâns de lacrimile lor.
Din goana lui s-au ridicat
Văpăi şi valuri de scântei,
Bărbaţii s-au oprit în sfat
Şi s-au oprit în drum femei,
O lume-ntreagă şi-a legat
De glasul lui plânsoarea ei…
Cântând prin codri de brădet,
Drumeţ pe larguri de pământ,
Aşa s-a risipit încet,
Ca frunza spulberată-n vânt:
Nu visul lui nemângâiet,
Amarul altora l-a frânt.
Pe urma lui creştea popor
Şi se ruga cu chip duios:
– Mai spune-ne câte ne dor
Şi câte suflete ne-au ros,
Pribeagule, stihuitor,
Le plângi atâta de frumos!…
El, ascultând al lor cuvânt,
A chibzuit şi-a priceput
Că pururi fără crezământ
Durerea lui l-a petrecut
Şi că-n sălbaticu-i avânt
Străine doruri l-au durut…
Atunci o clipă s-a-ntâmplat
– Mai vreţi voi basmul să vi-l spui?-
Că jalea lui a lăcrimat,
Dar a-nţeles că nime nu-i,
În tot norodul adunat,
Să vază lacrimile lui…
