E vechi de când lumea, dar celui de-l cântă
Ce nou i se pare!… S-ascultă uimit.
În el i-o legendă frumoasă şi sfântă,
Şi vorbele-o sfarmă cu zgomotul lor:
E cântecul inimii care-a murit,
Ş-al primului nostru amor.
E noapte, sunt singur, şi iar mi-aud gândul
Cum, notă cu notă, mi-l cântă în taină.
Ce dulce-i… Îmi vine să plâng ascultându-l…
De ce nu se poate o dată s-aştern
Săraca şi aspra cuvântului haină
Pe-al gândului cântec etern!
Ah, iată grădina… văd urmele mele
Pe prundul aleii. Pământul miroase,
Ş-albasrtu-i de cele dintăi micşunele.
Curg valuri de raze din cerul deschis;
E linişte-n aer, şi toate-s frumoase,
Şi toate le văd ca-ntr-un vis.
Şi crăngile-atârnă-ncărcate de floare
S-atingă pământul ai crede că-s ninse
Sub alba podoabă ce tremură-n soare;
Iar tu, ca din basme, deodată mi-apari,
Înaltă şi zveltă, cu braţele-ntinse,
Cu ochii tăi limpezi şi mari…
Şi ce-a fost pe urmă?
Zadarnic! Cuvintele-s tulburi şi grele.
Se-ntunecă-n juru-mi, şi cântecul moare.
Nici farmecul celor dintăi micşunele,
Nici zâmbetu-ţi galeş, nici leneşu-ţi mers,
Nici crăngile albe-ndoite de floare,
Nimic nu-mi mai scapără-n vers!