Din ce mi-am plamadit nestavilita sete de-a trai
Si dulcea nebunie de-a juca,
Cînd din pamînt sorb numai – fiere?…
Cînd vad cum iedera se-ntinde pe morminte
Ca lauri pe fruntea unor neîndurati învingatori, –
Din ce-mi hranesc scînteia de avînt,
Din ce-mi hranesc scînteia mea de rîs, de nu se stinge.
Si cînd cutreier blestematele ogoare, ce minune
Ma-mbata de visez ca eu pasesc pe bolta unui cer?
Si ce venin ma face s-aiurez si sa aud
Cum glia – neagra de pacate –
Rasuna – sfînta ca un clopot –
Sub pasii mei de plumb?…
Nu stiu. Atîta doara pot sa strig cutezator în vînt:
“De ziua de apoi nu ma-nspaimînt –
De coltul meu din iad, prevad, o sa ma bucur
Ca de un rai întreg!…”