Departe-aş vrea de-aici să vii,
În alte lumi senine,
În dimineaţa de Florii
Să mă cunun cu tine.
Să ne-aşezăm în sat la noi,
S-avem în deal o casă,
Să fiu cel mai cuminte-n sat,
Şi tu, cea mai frumoasă.
Să vie şi mama la noi,
Că-i necăjită tare,
Să aibă tihn-un an ori doi,
Ori cât pământ mai are.
Acolo să trăim în munţi
De cât trai avem parte,
Sătenii seara să-i adun
Şi să le spun din carte:
Că sunt de neam împărătesc,
Din ţara-ndepărtată,
Că tot pământul rotogol
Era al lor odată…
Şi că azi oamenii-nvăţaţi
Aşteaptă să se nască
Un tânăr crai coborâtor
Din legea românească.
Copiii noştri să-i înveţi
Tu: Crezul… Născătoarea…
S-ajung să-i văd cântând pe toţi
În strană, sărbătoarea.
Atunce, împăcat cu rostul
Acestei lumi deşerte,
Să mor, să-mi zică satu-ntreg
Un: “Dumnezeu să-l ierte!”
Iar popii nostru-ntâmplător
Vreun oaspe-atunci să-i vie;
“Pe cine-ngropi, părinte, azi?”
“Pe-un om de omenie!…”
