Sub cel păr mare din sat
Zace Donciul pe un pat;
Nouă ani şi jumătate
De când zace el pe spate!
Pentru dânsul nu e vară,
Nu e dulce primăvară,
Ci numai viaţă amară!
Pe de-o parte carnea-i cade,
Pe de alta viermii îl roade,
El se roagă tot mereu
Să-l sloboadă Dumnezeu.
Toată lumea l-a lăsat,
Lumea toată l-a uitat,
Numai soră-sa Ancuţa,
Anicuţa româncuţa,
Luceafărul satului,
Salba împăratului,
Nici pe Donciu l-a lăsat,
Nici pe Donciu l-a uitat,
Nouă ani ea l-a cătat,
Nouă ani şi jumătate
L-a cătat tot ca pe-un frate.
Zi şi noapte l-a vegheat,
Perne albe i-a mutat
Când la cap, când la picioare,
Când la umbră, când la soare!
Într-o zi el o vedea
Că de plâns se ascundea
Şi cu jale aşa-i zicea:
„Ce-i, Ancuţo, draga mea?
Ochişorii tăi frumoşi
Sunt ca doi luceferi roşi:
Poate că ţi-a venit greu
De când tu mă caţi mereu?”
„Ba, ferească Dumnezeu!
Nu-i asta, drăguţul meu.
Dar un plâns m-a apucat
Că pe fetele din sat
Grea urgie a picat!
Că ştii, frate, un mârzac
A sosit de la Bugeac
Şi prin ţară face jac.
Lângă sat el s-a oprit
Sub un cort mare pâslit,
Şi-orice vrea tătarul cere
Tot în silă şi-n putere.
De tot omul de pe-aici
Zece galbeni venetici,
Şi de fiecare casă
Câte-un miel şi-o juncă grasă,
Iar pe noaptea fiecare
Cere câte-o fată mare!
„Hei, Ancuţo, draga mea,
Facă Dumnezeu ce-a vrea!
Tu să n-ai nici o păsare.
Fierbe lapte-ntr-o căldare
De-mi găteşte-o scăldătoare
Şi mă freacă-ntr-un noroc
Cu floare de busuioc,
Doar mi-ar potoli cel foc,
Apoi adu-mi haine dalbe,
Cusute cu fire albe;
Adă-mi şi armele mele
Ce lucesc ca nişte stele.
Apoi cheamă din câmpie
Calul meu de voinicie
Care plânge când mă vede,
Şi de-i zic că mor, nu crede!”
El în lapte se scălda,
Cu busuioc se freca,
Haine dalbe îmbrăca,
Calul şi-l încăleca,
Şi cât se vedea călare,
Striga tot în gura mare:
„Rămâi, soro, sănătoasă
Ca o viorea frumoasă
Într-un păhărel pe masă!
Şi tu, Şoime, ce nechezi
Şi de boala mea nu crezi,
Să te văd cum te repezi,
Când în mine mă gândesc
Să răpun cap tătăresc!”
Şoimul vesel necheza,
Zborul iute-şi repezea,
Iepureşte, ogăreşte,
Păsăreşte, fulgereşte,
Şi-ntr-o clipă ajungea
La cortul lui Crâm Hogea.
„Bun sosit, ghiaur Doncilă!
De-mi aduci vreo copilă,
Adă-mi tu pe soră-ta,
Că nu doresc pe alta.”
„Îţi aduc altă mireasă,
Mai frumoasă, mai aleasă,
Care, când te-a săruta,
Halal de viaţa ta!”
„Cine-i, bre Doncilă, cine?
Unde, unde-i s-o văd bine!”
Iat-o ici în brâu la mine!
Ian vezi cât e de frumoasă,
De subţire, de lucioasă,
Ce glăsuţ zângănitor
Scoate când o prinde dor,
Dar mănâncă om de viu
Şi taie cap de deliu.”
„Ah! amar, amar Doncilă!
N-am cerut aşa copilă.
Du-te cu dânsa-napoi,
Că eu plec azi de la voi.”
„Ba nu! vreau să te cunun,
C-am jurat să fiu azi nun.”
Pala-n aer fulgera
Capul mârzăcesc zbura!
Apoi Donciul se-ntorcea,
Anicuţei de zicea:
„Bietul om! noroc nu are;
I-am dus lui o fată mare,
Şi numai dintr-un sărut,
Capul lui şi l-a pierdut!”
Doncilă
