În largul mării fără margini, în largul mării sbuciumate,
Se întâlniră două scânduri din două vase sfărâmate.
Sărace mărturii răzleţe ale-unui drum dupâ-o comoară,
Le-a fost ursit aceeaşi vrajă din portul lor de-odinioară…
Din două părţi tăindu-şi cale credeau în unda milostivă,
Când tot acelaşi braţ de vifor le-a frânt catargul deopotrivă.
Deodată s-au oprit în goana de năzuinţi spre-o lume nouă,
Deodată albele corăbii se cufundară amândouă…
Solii pribege ale morţii rămase cele două scânduri,
Purtând pe ape fiecare acelaşi trist popor de gânduri…
S-au prins alături când simţiră că tot acelaşi val le saltă —
Şi azi, brăzdând nemărginirea, merg înfrăţite laolaltă…