lui Scarlat Struţeanu
Azi-noapte, Diavolul din mine ―
Un diavol ce pretinde-a fi profet ―
M-a luat cu vorba-ncet… încet…
Şi m-a băgat în tainele divine,
Pe care eu ― spun drept ― mi-e frică
Să nu care cumva să le-nţeleg,
Fiindcă sunt taine care ― când se strică ―
Nu se mai dreg…
De-aceea nici nu sunt prea lămurit
Asupra celor ce mi-a povestit…
Dar cum azi-noapte Diavolul din mine
Vorbea ca un profet adevărat,
Să nu-l ascult deloc mi-a fost ruşine,
Şi curios, ca orice om, i-am suportat
Năzbâtia cu care m-a-ngrozit
De la-nceput şi până la sfârşit…
Mi-a spus că-n viaţă trebuie să ştii
Ce nu ştiu decât morţii
Când pleacă dintre vii,
Să ştii că dacă-ntâmplător vei fi flămând,
Să nu te-arăţi bogaţilor aşa cum eşti,
Să nu te-audă prietenii plângând,
Să nu-ntinzi mâna dreaptă să cerşeşti
Femeilor ce ţi-au păpat avutul,
Să nu-ţi compari prezentul cu trecutul,
Să nu blestemi… şi să nu faci
Nimic mai mult decât ce face mutul:
Să taci, să taci, să taci…
Şi iar să taci…
Iar când vei amuţi complect,
Ca orice-autohton fără defect,
Tăcerea, care-i aur controlat,
Te va-ndrepta spre lozul cu noroc,
Iar tu ― un simplu sâmbure de-alună ―
Te vei schimba-ntr-un sâmbure de foc…
Şi Diavolul din mine sfârşi cu…
„Noapte bună!”…