Era în miezul zilelor de vară,
Şi soarele, din drumul lui de pară,
Îşi trimitea săgeţile aprinse.
Din brâul lui, din haina lui senină,
Descopciate ţinte de lumină
Cădeau sfărmate-n pulbere de rază
Pe revărsarea ţarinei întinse
Şi ascuţeau ucigătoare suliţi…
Eu le vedeam înşiruirea lungă,
Cum, gârbovită,-ncet înaintează,
Cum, stăruind, prin holdă-şi taie uliţi,
Cerşitorind cu ochii stinşi o dungă
De nor pribeag în vânătul din zare,
Când secerea-n trudita ei cărare
Şir aşternea în snopii grei de aur
Prisosul sfânt de binecuvântare.
Erau clăcaşi: oştenii fără nume
Ce duc războiul mare-al tuturora,
Ei ce se sting în neguri şi uitare
Şi cad şi mor de cruda-mpovărare
A tuturor durerilor din lume…
Erau atâţi în slujba lor de clacă
Cei osândiţi să plângă şi să tacă:
Moşnegi slăbiţi, ce scris-aveau pe frunte
Zădărnicia pletelor cărunte;
Bărbaţi sfârşiţi, cu sufletele moarte,
Cu tot amarul unei vieţi deşarte.
Şi-n lung şirag, femeile trudite,
Cu ochii stinşi, cu sânul supt de trudă,
Înaintau în cale, gârbovite
De munca lungă, vitregă şi crudă.
Cum se târa poporul mut de umbre
Părea o ceată tristă de-ngropare,
Şi arşiţa cădea ucigătoare
Pe-a secerii sclipire nendurată.
În urma lor, încet, fără zăbavă,
Ca un blestem din vremuri înnoptate,
Ca o pedeaps-a veacuri de păcate,
Venea stăpânul gliei odrăslite,
Cu zâmbetul nădejdii împlinite,
Cu pasul greu de-atâta sănătate.
Obrajii lui se aprindeau în pripă,
Şi-n ochii lui ardea mânia oarbă
Când vreun moşneag sta locului o clipă,
Tremurător, cu mâneca să-şi şteargă
Sudoarea grea ce-i picura din barbă.
Şi se târa poporul mut de umbre,
Neputincioasă ceată de-ngropare.
Iar când a fost în ceasul de amiază,
Şi le-au adus merindea lor amară,
Din pâine de neghină şi săcară,
Ei stau sfârşiţi, cu ochii duşi departe,
În adâncimea zărilor deşarte.
Eu le vedeam înşiruirea lungă
De mucenici nerăsplătiţi ai pânii,
Cei logodiţi de veacuri cu durerea,
Şi două lacrimi mi-au curmat vederea,
Căzând încet în bulgării ţărânii…
Din ceata lor, grăbită, se desprinde,
Întreg lăsându-şi codrul de merinde,
Cu chipul stins, o umbră de femeie.
Lâng-un răzor ea stă îngrijorată,
Priveşte-n jos şi sânul şi-l descheie,
Mângâietor s-apleacă să ridice
Un făt bălan, ce, adumbrit de spice,
A adormit pe-un aşternut de glugă.
Ea blând ridică-l, stând îngenuncheată,
Şi-ncet îi dă copilului să sugă…
Cutremurat de clipa asta sfântă,
Un gând simţeam cum sufletu-mi frământă,
Cum mă supune gândul şi mă-ndeamnă,
Poruncitor cum drumul mi-l arată:
Ca un proroc, cu faţa-mbujorată,
Să cad la poala mamei din ţărână
Şi, sărutându-i înăsprita mână
Şi haina ei de sfântă preacurată,
Genunchii mei să-i plec de închinare!
Şi pe copilul ce zâmbeşte-n pace,
Înfăşurat în scutece sărace,
Eu să-l ridic cu braţele-amândouă
În strălucirea arşiţei din slavă,
În razele ce cad dogoritoare,
Să-l înfrăţesc cu vulturul din zare
Şi să-l cunun cu doina din dumbravă!
Căci inima purcede să-mi dezgroape
Comoara ei de doruri nemplinite,
Şi simt amarul ţarinei robite,
Şi simt ruşinea neagră cum mă-neacă,
Simt cum lumina-ncepe să se facă,
Cum moare bezna vechilor păcate.
Şi sufletul înviorat îmi spune
Că fătul ăst-al patimii amare
Şi-al dorului ce moare-n aşteptare
E solul sfânt… înfricoşatul crainic,
Izbăvitor durerilor străbune.
Azi ochii lui ascund în adâncime
Măreaţa taină nepătrunsă mie
A ceasului cel póruncit să vie,
Să sfarme jalea din viitorime.
El, cel frumos şi frate bun cu glia,
Nou-întrupatul suflet de Mesia,
Va fi judeţul ceasului de mâine,
Ce-ntr-un zorit aprins de dimineaţă,
Cu mâna lui vitează, îndrăzneaţă,
Zdrobi-va cartea legilor bătrâne.
El va-ntrupa în strigăt de chemare
Cuvântul sfânt ce azi adăposteşte,
În licăriri de tainice altare,
Biserica nădăjduirii noastre.
Şi strigătul înaripat va creşte,
Prin plaiuri largi, prin munţi purtând cuvântul,
Şi va trezi din somnul lui pământul,
Şi rumeni-va zările albastre.
Atunci, în ziua mare-a învierii,
Aceşti ostaşi cu feţe ofilite,
Cu zâmbet mort, cu suflete trudite,
Ca-ntineriţi de suflul primăverii
S-or ridica, ei, cari au fost străjerii
Amarului, şi-ai morţii, şi-ai durerii,
Cu braţul greu de greul răsplătirii.
Toată ţărâna gliei dezrobite
Şi munţii toţi şi-adâncurile firii
Vor prăznui din pacea lor urnite
Înfricoşata clip-a premenirii,
Când suflet nou primeşte întrupare,
Şi-n strălucirea razelor de soare
El hărăzeşte vremii-nbătrânite:
Vestmântul nou, de nouă sărbătoare.