O, Mercur, a cărui poveţe deprins-au
Amphion, urnind după cântecu-i pietre,
Şi tu liră, care-n cald avânt din şapte
Coarde suna-vei
Templelor, ospeţelor mari amică –
Nu c-altădată, fără de grai – o, spune-mi
Cântul, cărui neînduplecata Lyde-i
Plece urechea.
Ea ca mânza tretină-n câmp se joacă,
S-o atingi chiar neîngăduind. Nu ştie
Rostul nunţii; crudă rămâne pentru-a
Soţului patimi.
Tigri după tine se iau şi codri,
Râul care fuge spumând opri-l-ai,
Alintându-l, fere-ndărăt portarul
Orcului groaznic,
Cerber ce cu sute de şerpi în creştet
Ca ş-al furiilor, exală ciumă
Pe când spume fac şi venin tustrele
Limbile gurii.
Chiar Ixion, Tytios chiar în silă
Au zâmbit, deşartă rămas-au urna,
A lui Danau fiice auzind cântarea-ţi
Fermecătoare.
Lyde ascultă crimele-acelor fiice,
Căci pedeapsa lor e să umple vasul,
Ce de-a pururi fără de fund se scurge –
Soarta-ndelungă
Urmăreşte crimele mari în iad chiar:
Căci păcat mai nelegiuit putea-s-ar
Decât moarte soţilor lor cu aspru
Fier să le dea?
Una numai, demnă de-a nunţii faclă,
Vicleni frumos pe cumplitu-i tată,
Strălucind vestită de-atunci prin secole,
Nobila fiică!
„Scoli – ea zise, tânărul soţ trezindu-şi –
Scoli să nu-ţi dea somnul de veci de unde
N-aştepţi. Fugi de socru-tău, de surori ce
Fără de lege,
Ca leoaice cari surprind juncanii,
Mirii lor ucid… numai eu mai blândă
Nici în tine dau, nici voi a te ţine-n
Negrele ziduri…
M-o încărca părintele meu cu lanţuri
Pentru că-ndurare avui de un biet om
Sau pe un vas trimite-mă-va departe-n
Câmpii numidici.
Fugi oriunde ochii te duc ori vântul
Până-i noapte, până veghează Venus,
Mergi cu bine. Ţine-mă minte… sapă-un
Vers pe mormântu-mi.
Către Mercur
