Murind lui Nastratin Hogea măgarul ce îl avea,
Socoti cum să mai scoată din paguba sa ceva:
Şi aşa tăind cu el capul măgarului celui mort,
L-a-nfăşurat pe deasupra binişor cu nişte tort;
Apoi cu acest ghem mare în piaţ’ să-l vânză mergând,
Se duse şi el cu dânsul cu alţi vânzători în rând;
Stând aci, veni îndată un ovrei cumpărător,
Carele de chilipire era-n piaţ’ precupitor;
În vreo câteva cuvinte învoindu-se din preţ,
Îi zise cumpărătorul (văzându-l prea greuleţ):
– Dar ce are ghemu-ntr-însul, de vine greu la cântar?
Nastratin Hogea răspunse: – Iaca un cap de măgar!
Dacă-l mai întrebă încă ş-îi răspunse tot la fel,
Socoti cumpărătorul că îl face prost pe el.
Şi scoţând îi dete-n mână banii cât i s-a căzut,
Care Nastratin luându-i, se făcu grab nevăzut.
Pe cumpărătorul însă cugetele nu-l lăsa,
S-apucă, desfăcu ghemul cum a mers la casa sa,
Şi abia găsi pe dânsul numai o oca de tort,
Iar celelalte ocale capul măgarului mort.
“Mai mare daraua
Fu decât ocaua.”
Ce să facă?! Pleacă iute să-l caute necăjit,
Dar Hogea cum luă banii, la casa sa a fugit;
El însă tot căutându-l prin piaţ’ de a-l mai vedea,
Abia la o săptămână putu cu el ochi ca să dea,
Şi puind mâna pe dânsul, judecăţii-n grab l-a dat,
Arătând cu jeluire cum şi ce fel l-a-nşelat.
Fiind dar Nastratin Hogea la judecată adus,
El totodată de faţă şi dovezile ş-a pus,
Cum că i-a spus adevărul, că e un cap de măgar,
Când i-a făcut întrebare de ce e greu la cântar.
Judecata pe temeiul dovezilor drept dând dar,
Cumpărătorul rămase cu capul cel de măgar.