Scrisoare
Contesei de Noailles; născ. Principesa Brâncoveanu1
Brâncoveanu Constantin,
Boieriu vechiu şi domn creştin…
Îţi recitesc răvaşu-n franţuzeşte
Cu slova lui muiată-n ironie
Şi, nu ştiu cum, un gând mă ispiteşte…
Mă iartă, doamnă, că ţi-l spun şi ţie…
Tu ne-ai uitat, tu din strigarea noastră
Nu ştii nimic, nimica nu te doare;
Nici Dunărea nu-ţi plânge la fereastră,
Nici munţii mei nu pot să te-nfioare…
Nu ne-nţelegi nici visul, nici cuvântul,
Nici cântecul tu nu ni-l poţi cunoaşte…
Din ţara ta ţi-a mai rămas pământul,
Ai grâu în el, dar ţi-ai uitat de moaşte…
Abia o dat’ când te chema Bizanţul,
Ai poposit la noi o clipă-două:
Verigă mândră ce te-ai rupt din lanţul
Unor vieţi atât de scumpe nouă…
De-aceea azi te miri ca de-o poveste
Când cineva de rostul tău te-ntreabă,
O glumă-ţi par cuvintele aceste
Şi râzi de noi, odraslă basarabă…
Râzi în zadar! Trecutul ne-nfăşoară
Oricât de mult l-am surghiuni din minte…
Străbunii-n noi de veci nu vor să moară
Şi noi minţim, dar sângele nu minte!
Ei vin la noi… — Ş-acolo-n metropola
Pe malul Senei umbra lor străbate,
Suflarea lor pătrunde sub cupola
Palatelor cu creştete bronzate…
Câţi logofeţi şi vornici nu se schimbă
În noaptea ta cu visuri zbuciumate…
— Cu noi în drum doar pururea se plimbă
Un ţintirim de suflete uitate…
Când vei simţi o jale vag-adese
Şi-n liniştea amurgului de toamnă
Te vor fura îndemnuri ne-nţelese,
Nu te mira: Sunt Brâncovenii, doamnă