I
În vremi demult s-a aşternut sub glie
Şi trupul tău şi mâna vinovată,
Dar Cain, tu, păcătuirii tată,
Tot mai răsai şi-n vremea mea târzie.
Azi creşte iarba proaspătă, curată
Pe groapa ta de veşnică urgie,
Păcatul însă pururi reînvie,
Nu l-a primit ţărâna-nfiorată…
El s-a-mpărţit în largul lumii noastre,
Se zbuciumă neadormit în fire
Pe plaiuri verzi, pe stâncile sihastre.
Noi îi simţim ispita-nfrigurată —
Nepoţi ai tăi, părtaşi în moştenire.
Purtăm în suflet zestrea blestemată!
II
Simţeam de mult suflarea de otravă
Cum doarme-n pieptul fraţilor de-o mamă,
Cum din cetăţi cu turnul de aramă
Purcede-n lunci şi-n creştet de dumbravă.
Vedeam cum duhul negru se destramă,
Mă îneca funinginea grozavă
Şi desluşeam clocotitoarea lavă
Cum se-nfiripă nebăbgată-n seamă.
Tu, frate rău, cu inima flămândă!
Când Aveli mii cerşetoreau iertare,
Nu te-ai oprit în drumul de osândă!
Păcatul tău şi-a înteţit avântul
Şi n-a avut nici milă, nici mustrare,
Când otrăveai în urma ta pământul!
III
Azi s-a aprins oceanul tău de ură,
Azi limbi de foc despică aurora,
Pierzarea astăzi îşi întinde hora
Şi despletită urlă-n bătătură.
S-a început războiul tuturora,
Azi strig-acei ce mii de ani tăcură,
Dezlănţuita patimii arsură
Azi prăpădeşte-n trăsnete Gomora.
Bieţi munţi bătrâni! Voi gemeţi azi de jale…
De-atâtea ori v-aş fi mutat din cale,
Voi, stavila atâtor visuri moarte!
V-aş prăvăli azi munte peste munte,
Între pământ şi cer v-aş face punte,
Să n-aud plânsul fraţilor departe!
1907