X
    Categories: Poezii

Biserica risipită

Rate this post

I
 
Sus, pe muntele Ceahlău,
Stă la pândă Duhul rău
Şi aruncă peste munţi
Ochii săi şerpii şi crunţi,
Cu ochirea-i să zărească,
Vreo pradă sufletească.
Dar deodată el tresare,
Căci aude-n depărtare
Glas de clopot chemător
Printre munţi răsunător
Şi cu groază el zăreşte
Pe câmpia ce-nverzeşte
O biserică măreaţă
Strălucind albiu prin ceaţă
Lâng-a Bistriţei verzi maluri
Ca un vas frumos pe valuri.
 
II
 
Satan urlă, Satan zbiară,
Căci mai vede, vede iară
Şiruri albe de români,
De femei cu flori în mâni,
Şi copii şi mândre fete,
Şi flăcăi cu negre plete,
Coborând ca lungă oaste,
Pe-ale dealurilor coaste,
Răzbătând codrii pustii,
Trecând peste ape vii.
Şerpuind prin văi adânci.
Sărind peste-nalte stânci,
Şi îndreptându-se în cale
La biserica din vale,
Unde clopotul suna
Şi-n văzduh se legăna.
 
III
 
Satan urlă, Satan zice:
„Repezi-mă-voi de-aice,
Şi în gheară de-o voi strânge,
Limba-n clopot o voi frânge,
Vecinic ea să nu mai sune
Ceasul crunt de rugăciune!”
Şi cum zice, în turbare,
De pe munte falnic sare,
Aripi negre întinzând
Şi cu ele-ntunecând
Şapte codri mari, cărunţi,
Şapte sate, şapte munţi!
El se-nalţă şi se lasă
Pe clopotniţa frumoasă,
Ca un vultur răpitor
Pe o lebădă în zbor.
 
IV
 
Turnul geme-n temelie
Ca de aspră vijelie.
Clopotul dogit răsună
Clătinat ca de furtună,
Şi pe iarbă vestejită
Cade crucea aurită.
Iar Satan grozav scrâşneşte,
Clopotul din turn smunceşte
Şi-l aruncă-n depărtare
Peste Bistriţa cea mare.
„Unde eşti, Dumnezeu sfinte?
Unde eşti, Doamne părinte?
De laşi tu pe Duhul rău
Să calce locaşul tău?”
Astfel munţii stau privind,
Către ceruri glăsuind!
 
V
 
Iară Bistriţa vitează,
Apele-şi înfuriază,
Vrând cu zgomot să înece
Pe Satan în sânu-i rece.
Ea adună mări de apă
Şi-ntr-o clipă malul sapă,
Încât turnul de pe mal
Cade-n aprigul ei val
Cu Satan ce se afundă
Ca un fulger într-o undă!
Apa saltă, clocoteşte,
Nici că se mai limpezeşte!
Şi de-atunci în acel loc
Ea tot fierbe ca de foc.
Şi adeseori s-aude
Răsuflând gemete crude.
 
VI
 
Spun păstorii din Ceahlău
Că în timpul acel greu
Cerurile sau deschis
Ş-un glas tainic ar fi zis:
„Tu ce-ai fost de iad călcată,
Mănăstire blestemată,
Tu să ai atunci iertare,
De blestem să ai scăpare,
Când doi îngeri iubitori
Într-o noapte fără nori
S-or opri din a lor cale
Pe risipurile tale,
Şi prin dulcea lor iubire
Ţi-or aduce-a mea sfinţire!”
 
*
 
– Fost-a, nu, aşa minune?
Bistriţa o poate spune!

Vasile Alecsandri:

This website uses cookies.