În oraş, în Bucureşti,
La casele mari, domneşti,
În curte la Ştefan Voda,
Mare masa mi-e întinsa
Şi de mari boieri coprinsa,
De boierii
Sfatului
Stalpii
Ţarigradului,
Sfetnicii
Mparatului.
Ei la masa ce mananca?
Numai ştiuca
Şi pastrunga,
Şi galbena caracuda,
Cu peşte da-l marunţel,
Mor boierii dupa el.
Din pahare ce-mi înghit?
Vinul alb şi rumenit
De la vii
Moldoveneşti,
Din podgorii
Munteneşti
Şi din pivniţe domneşti.
Daca vorba
Conteneşte,
Foamea
Se mai potoleşte
Şi mancarea
Se sfarşeşte,
Iara voda ce-mi graieşte?
– Beţi, boieri, va ospataţi!
Maine-zori sa va sculaţi
Şi frumos sa va armaţi,
Pe la brane cu pistoale,
Dupa maini cu iatagane,
La picior cu sulicioare,
C-o sa facem vanatoare
D-un voinic ce seaman n-are:
Pan la fagul Miului
Din codrii Cobiului.
Sa-i vedem fagu-ncarcat
Şi de arme-mbrebenat,
Cu suliţi şi cu pistoale
Ce lucesc frumos la soare,
Iar pe Miul spanzurat
Unde-o fi fagul mai nalt,
Ca-mi bate poterile
Şi-mi scurteaza zilele.
Beţi, boieri, va ospataţi,
Maine-aici sa va aflaţi!
Foicica salba moale,
Iata Calea, fata mare,
Surioara Miului,
Ce slujeşte domnului,
Ea, pe data ce-auzea,
Printre slugi se furişea,
La picior ca mi-o lua
Şi din fuga potrivea
Cate-un deal, cate-o valcea,
Pan la codru d-ajungea;
Iar în codru cand intra,
Mana dreapta ridica,
Frunza de la fag rupea
Şi-n guriţa c-o punea,
De şuiera voiniceşte,
Ca s-o-nţeleaga fraţeşte.
Miul, unde o auzea,
Înainte ca-i ieşea
Şi din gura mi-i graia:
– Dar tu, surioara mea?
Neica nu te aştepta!
La mine de ce-ai venit?
Au haine ţi-ai ponosit,
Au voda mi te-a gonit,
Au ţie ţi-o fi sosit
Vremea de casatorit?
Calea vreme nu pierdea,
Ci din gura mi-i graia:
– Nici haine n-am ponosit,
Nici voda nu m-a gonit,
Nici mie nu mi-a sosit
Vremea de casatorit.
Asculta de ce-am venit:
Aseara, la Ştefan Voda,
Fost-a sfat cu mare vorba.
Masa mare-a fost întinsa
Şi de mari boieri coprinsa,
De boierii
Sfatului,
Stalpii
Ţarigradului,
Sfetnicii
Mparatului,
Trimişi la domn cu solie
De la nalta-mparaţie:
Ş-au sa faca vanatoare
Pan la fagul dumitale,
D-un voinic ce seaman n-are,
Sa-ţi vaza fagu-ncarcat
Şi de arme-mbrebenat,
Iar pe tine spanzurat
Unde-o fi fagul mai nalt!
Miul, unde-o auzea,
Din guriţa-i raspundea:
– D-alei, surioara mea,
Nu ştii ca-s bala de drac
Şi vin domnilor de hac?
Potecuţa sa-ţi apuci,
Îndarat sa mi te duci
Şi-n curte de mi-ei intra,
Sa te faci a matura;
Nimeni seama sa nu-ţi ia
C-ai lipsit pe undeva,
Şi las, ca suntem ştiuţi
Pentru turci şi arnauţi!
Calea drumu-şi apuca,
La domnie se-ntorcea,
Iar Miul se-mpodobea,
Cararuia c-apuca,
Ciobanaş ca-mi întalnea
Şi din gura mi-i graia:
– Ferice de cin-te-a fapt1
Şi de cin te-a leganat,
Ca mult o sa-ţi fie bine
D-ai asculta tu de mine.
Sa-mi dai gluga
Ciobaneasca,
Ca sa-ţi dau saia
Domneasca;
Sa-mi mai dai ciorecii tai,
Ca sa-ţi dau şalvarii mei,
Verzui ca foaia de tei,
De nu trece glonţ prin ei;
Da-mi opinca
Ţaraneasca,
Cu tarsana
Mocaneasca,
Şi na-ţi cizmele-mi de ţap,
De ţap de la capra stearpa,
Ce la apa mult mai rabda;
Da-mi caciula
Ţurcaneasca,
Ca sa-ţi dau cuca
Domneasca;
Şi mai da-mi caţa
Parlita,
Sa-ţi dau puşca
Ghintuita,
Ca mi-am pus în gand şi eu
Sa-nvaţ meşteşugul tau.
Ciobanaşul, d-auzea,
Din guriţa mi-i graia:
D-alei, doamne, Miule,
Miule voinicule,
Da-ţi-oi toate ţoalele,
Ţoalele şi oile,
Sa nu-mi scurtezi zilele!
Foaie verde ş-o-lalea,
Miul mi se ciobanea,
Cu oiţele-mi pornea
Şi-n paşune le mana,
Tot prin alba
Colilie,
Unde fir de iarba
Nu e.
Ştefan Voda, cand sosea,
Cu oastea,
Cu liota,
Pe voinic îl întalnea
Şi din gura-i cuvanta:
– Buna ziua, flacaiaş,
Buna ziua, ciobanaş!
Ciobanul, cu blanda vorba:
– Mulţumescu-ţi Ştefan Voda!
– De unde ştii cum ma cheama?
– Dupa oaste luai seama
Ca eşti domn la Bucureşti,
În mulţi ani sa-l stapaneşti;
Numele-ţi l-am auzit
La biserca pomenit,
Ca m-am dus la nchinatoare
În zile de sarbatoare!
Voda-n Miul se-ncredea,
De cioban îl socotea
Şi frumos îl întreba:
– Spune-mi mie, flacaiaş,
Spune-mi mie, ciobanaş,
Ştii tu drumul
Codrului
Pan la fagul
Miului,
Miului
Zglobiului,
Miului
Haiducului?
Iar ciobanu-i raspundea:
– Îl cunosc, maria-ta,
Dar sa merg
N-oi cam putea,
Ca nu-mi pot
Lasa turma.
Ştefan Voda-i poruncea,
Dar ciobanu-i raspundea:
– Daca vrei, lasa-ţi oastea
Sa-mi pazeasc-aici turma,
Ca sunt oile turceşti,
Cu nimic nu le plateşti,
Ş-apoi codrul se-ndeseşte,
Oastea nu-ţi mai trebuieşte,
Ca prin codru nu razbeşte!
Ştefan Voda s-amagea,
Pe cioban ca-l asculta,
Dupa dansul se lua:
El pe jos, voda calare,
Pe poteca la strimtoare.
De mergea ce mai mergea,
Pan de oaste-l departa
Prin rarişe
Mi-l sucea,
Prin cotişe
Mi-l cotea,
Prin rachite
Mi-l baga,
Şi din gura
Mi-i graia:
– D-alei, doamne, Ştefan Voda,
Sa mai ridici
Scarile,
Sa nu baţi
Smicelele.
Ca d-or simţi cetele,
Ne scurteaza zilele!
Ştefan Voda, d-auzea,
De groaza se îngrozea:
Limba-n gura ca-şi muşca,
Sange roşu ca-mi curgea,
Pe caftan verde pica.
La fag, mare, d-ajungea,
Fagul de i-l arata,
Ce vedea, se spaimanta,
Ca Miul ce mi-şi facea?
Mana dreapta
Ca punea,
Din tulpina
Ca-l scotea,
Cu tulpina din pamant
Sa-i fie de şezamant,
Apoi sta cu el de vorba:
– D-alei, doamne, Ştefan Voda,
Asear-ai fost la beţie,
Acuma eşti la trezie.
Ai plecat la vanatoare
D-un voinic ce seaman n-are,
Ca sa-l araţi spanzurat
Unde-o fi fagul mai nalt.
Ca sunt voinic, ai vazut;
Ca sunt Miul, n-ai ştiut,
Dar la mana mi-ai cazut!
Apoi Miul ce-mi facea?
Numai o palma ca-i da,
Paloş din teaca scotea,
Bucaţele-l bucaţea,
În dasagi le aşeza
Dasagii pe cal punea,
Una buna ca-i dedea
Şi din gura mi-şi graia:
– Poarta-l şi mort, bidiviu,
Pe unde l-ai purtat viu:
La slugile turcilor
Ş-ale arnauţilor,
Nu-n calea voinicilor
Şi-n codrul haiducilor!
Calul fuga c-apuca,
Pe poteca se-ntorcea,
Şi la oaste cand ieşea,
Boierii
Se minuna,
Sfetnicii
Se îngrozea,
Solii
Se cutremura
Şi din gura ce-mi zicea?
– Lucrul nu prea e curat:
Calul lui vod-a scapat!
Ia cataţi în desagiori,
C-or fi plini de galbiori…
În dasagi de se uita,
Ciozvarţi de carne vedea,
Şi pe fuga se pornea,
Dunarea de nemerea,
Peste Dunare trecea,
Vestea-n Ţarigrad ducea.
Stefan Voda
