Maica mare are mii
De ani mari între vecii,
Dar mai tînără mereu
S-a-ntrecut cu Dumnezeu.
Omul cînd credea că moare
Da dintr-însa altă floare,
Pentru lumea trecătoare.
Ea venind şi pe la noi,
A dat florile-i mai noi.
A intrat cu ochii-n cer
Pe la Portile de Fier,
Alegîndu-şi cale grea:
Muntele şi Dunărea,
Şi trecînd-o fără pod,
Fără drum şi nici norod.
Între munţi de cremene
A făcut să-i semene
Trei fecioare gemene.
Le-a făcut şi-apoi s-a dus
Să se-ntoarcă într-apus,
Şi-a rămas sora cu sora
Vrajbă-n calea tuturora,
Cîteştrei şi cîte una
Duşmănite-ntotdeauna.
Doritoare să se vadă,
Din livadă în livadă,
Se uitau doar între ele
Printre spini şi prin zăbrele,
Alergînd prin ghimpi oprite,
Obosite şi rănite.
Numai cîntecele toate
Puteau negura străbate,
Şi trăiau îndurerate.
La fîntîna dintr-o zare
Se-ntîlneau , cu trei urcioare,
Şorbind visuri şi răcoare.
Într-o zi s-au sfătuit,
Cumpăna de răstignit
S-o dărîme negreşit.
Secerîndu-şi rapiţa
Două-au spart şi graniţa.
Şi din seceră scînteia
O trezi pe cea de-a treia.
Suferinţă cu noroc,
Au luat graniţele foc.
Şi-mprejur de munţi şi ţară
Se făcuse foc şi pară,
Lanţurile li s-au rupt
Cu duşmanii dedesupt.
Şi in fostul cimitir,
Peste spini şi peste pir,
Se încinse hora mare
Pentru Sfînta Sărbătoare
A frumoaselor fecioare,
Cu grădinile de brîu
Pisc cu pisc şi rîu cu rîu,
O cunună , o brăţară,
Curcubeu culcat pe ţară.
Şi d-acu veciile
Vor trăi cu miile.
Balada Unirii
