Axios, axios!
Deplasarea spre roşu, mereu aceeaşi deplasare
spre roşu
o, linii spectrale ale vieţii mele,
îndepărtare secretă şi perpetuă
a insului de sine însuşi,
pretudindeni şi cu atâta pasiune
încât tot ceea ce se vede ar trebui să nu se vadă
din pricina răspândirii lui pretudindeni,
din pricina felului în care poleieşte totul
cu acel „sine” de carne şi sânge,
cu acel „sine” de carne şi de sânge lăsat deodată
liber, faţă de propria-i inimă,
apt să-înconjoare orice obiect
în speranţa desfrânată că
acela i-ar putea fi inimă,
într-o altă ordine, mortală, a firii…
Vai mie, şi mai ales—vai
neîntreruptei deplasări spre roşu
a tot ceea ce făcea fiinţă
continuându-mi creierul obosit.
O, discriminare! O, risipire!
Sumbră succesiune a întregului
autonomie a unghiilor faţă de degete.
Şi totuşi, mi se cuvine dreptul
întâiului născut,
dreptul cifrei 1 mi se cuvine.
Cu cât mai risipit, cu-atât
mai indivizibil
însingurat din prietenii de suflet,
urât de umbra copacului,
frumos fără pricină,
nici n-aş putea să mai fiu,
dacă n-aş auzi tot timpul
şi dacă nu aş vedea tot timpul înfăţişarea
fără de sens a-ndreptăţirii mele.
Axios! Axios!
El este demn, el e demn!
I se cuvine, i se cuvine!
El este! El este!
El poartă valoarea în sine,
el are sămânţă!
El este, el este!
El are mir pe frunte!
Prin el se vede ca printr-un ochean
nenorocirea
până când se-nroşesc lentilele de sânge…
Axios, Axios!…
El are vederi prin somn
El are puterea de-a vedea, el are
slăbiciunea de-a vedea
El are suflet, e puternic,
el are trup şi este slab.
El zice de bine despre pătrat
deci este puternic.
El se zice de bine despre pietre
deci este slab.
Dar Axios, Axios!
El este, el e.
2
Lăsat pradă, lăsat la buna-vedere,
apt de a fi hrană,
însumi înfometat;
cu o mână de piatră
mi-am împins, cuvântul cu dinţi înapoia ochilor,
înapoia frunţii,
înapoia cefei,
mai prejos de creştet,
mai presus de omuşor,
rupt de foame în diagonală
dovedind astfel că ocup un spaţiu.
Destinului meu îi e foame,
destinul meu se hrăneşte cu alte destine.
El se hrăneşte ca să fie hrană la rânduri,
ca să fie hrană altui destin
cu mult mai mare.
El paşte ca să fie păscut,
bea ca să fie băut,
înfulecă urând să fie înfulecat,
înghite ca să fie înghiţit.
O, foame,
tu îmi îmboldeşti totdeauna creştetul
cu o aură de dinţi.
Ne hrănim ca să fim hrană,
mâncăm ca să putem fi mâncaţi,
da atunci când pupila lucidă, a soarelui,
se întoarce să vadă alte vederi
strig:
Axios, Axios!
Trupul îi e de mâncare,
mirosul de mirosit
Axios, Axios!
El se ţine departe de trupuri;
mirosul îi e doar înşelăciune,
iar urma lui, în mocirlă,
e numai un fel al noroiului de a fi.
Axios, Axios!
La cina cea de taină,
el nu e de faţă
fiindcă nu are faţă .
Pentru că n-a pus faţa
pe toate lucrurile.
Iar cui îi e foame
de lucruri îi este foame.