Veghez la poarta lumii fara de canate:
aici, ideile, cuvintele noastre devin
adevarate.
Iau chipul zvelt al podurilor de beton,
iau trupul vechi al schelelor de fier,
le-atingi cu auzul si ele au sunet, au ton,
le izbesti cu privirea si ele nu pier,
le pipai cu trupul, cu sufletul, si vezi ca
exista.
Aici începe lumea noua comunista.
Cuvintele goale, ideile ciunte raman afara,
Aer se fac, înnorat, tigva-ngropata-n nisipuri
de fiara.
Veghez si sunt drept si înalta e umbra mea.
Constelatia ochilor mei e atrasa de rosia stea,
O, pasarile s-ar putea odihni în ele
ca pe niste ramuri colorate.
Autoportret in timp de veghe
