Mai trecem cîteodat’, purtati de-acelasi gînd,
prin curtea unde sarcofage de bazalt
în siruri stau, distanta nobila pastrînd,
subt nalbe, de la unul pîn’ la celalalt.
Cînd nu e nimeni sa ne vada, ne oprim.
Adînc prin lespede ochim. S-a spart cîndva
sa-ngaduie un jaf, caci oseminte nu-s,
nici aurii inele în încaperea grea.
Un ochi de ploaie, apa clara, a ramas
sa strînga cerul pe-un asemenea temei.
Prin basoreliefuri, dibuind, ghicim
un drum spre iad, melancolia unor zei.
Crud fabulînd, închipuirea ti-o încerc:
un sarcofag antic, vezi tu, e mult mai plin
de tîlcuri, de istorie, cînd e desert.
În gol s-arata un adaos de destin.
Au fost aduse sarcofagele aci
dintr-un stravechi oras, ce azi e subt pamînt.
Cresc porumbisti acum, pe unde for a fost
si se topeste cînepa în jgheabul strîmt.
Fagase ai gasi de roti pe caldarîm,
daca tarîmul l-ai sapa si-ai scormoni.
Opaitul de lut ars s-a spart, si pulberea
a înrosit ogorul vechii-mparatii.
Noroade au trecut si glii s-au rasturnat.
Cenusa a-mpietrit pe vetrele pustii.
Si drumuri au murit subt iarba, pe subt strat.
Trecutu-i lung. C-un capat se iveste-aci.
Veniram, iata, printre lespezi. S-adastam.
Si am pleca. Dar mai ramînem sa privim.
T;îsneste peste curte grabnic un lastun.
Apoi tacere-i iar. Nici noi nu mai graim.
Nimic nu misca-n aer. Nici pleoapele.
Dar bate soarele în piatra, din înalt.
Placut, tulburator e astfel sa te pierzi
prin moarte, cînd respira calda din bazalt.
Si-i dureros în marea trecere sa te
aprinzi visînd. Mai tare însa arzi în schimb.
Iubirea prinde adîncimi, asa cum e
umbratic joc, relief pe-un sarcofag în timp.
