Într-o zi m-am gândit ce-ar fi
Să încerc să-l conving
Pe bunul meu amic,
Pisoiul Arpagic,
Să se lase transformat într-o floare.
Nu aveam o pretenţie prea mare:
Voiam doar să-i crescă pe loc,
În vârful fiecărei urechi, câte-un boboc
Şi, dac-ar fi avut un pic de bunăvoinţă,
Să-i atârne şi un buchet din codiţă.
Arpagic mi-a răspuns,
Cam de sus,
Că, dacă nu-l doare acest ornament,
Lui îi este indiferent.
Ei, acum se punea întrebarea
Ce să fac cu aprobarea.
Mai întâi l-am aşezat pe pământ
Şi i-am îngropat lăbuţele pe rând,
Apoi am greblat stratul în jur
Ca să nu aibă nici un cusur,
Şi pe deasupra am presărat
Îngrăşământ cu superfosfat.
Apoi, cum era şi firesc,
Am început să-l stropesc.
Din păcate, când l-am făcut leoarcă,
Arpagic n-a mai vrut să ştie de joacă
Şi, scuturându-şi lăbuţele de noroi,
Şi-a luat cuvântu-napoi.
Măcar o zi de-ar fi stat neclintit,
Sunt sigură c-ar fi înflorit!