Purtam înca în noi, fara izbînda, visuri,
cu libertati imaginare ne-ngînam.
Mai stau de paza ca în flacari, stau cu sabii
severii plopi pe lînga drumul ce-l umblam.
Sa evadam din cuviinta si din pravili-
îndeamna cîteodat` din inima un glas,
si din caverna sa, cu grai de argint, un greer
îndeamna zi cu zi si ceas cu ceas.
Pe deal, într-o podgorie stropita vînat,
te-as duce uneori, sa ne lovim de soare.
Sa ne întîmpine o piersica pe creanga
ca un pacat e aur, toamna, pe dogoare.
Se-ntîmpla, pentru ochii tai (ochii de padure),
sa-nchipui uneori o vînatoare-vis.
Într-un noian de frunze rosii, de odihna,
gîndesc sa-ti pun sub cap un iepure ucis.
Chemari de corn si goane pe la vaduri,
din ceas de zori si pîna-n ceasurile lunii,
ne ispitesc mereu, spre vai, spre culmi, pe unde
asemenea sa devenim salbaticiunii.
Dar totdeauna, iar si iar, ca sabii plopii
se-mpotrivesc. Suntem învinsii fara lupte
în dureroasa urbe, umbre printre umbre, –
de vînatori uitam, de soare si de fructe.