Am plecat…
Necunoscutul mi-a zis: “Vino, te aştept”.
Am plecat în explorarea unor semne de-ntrebare
Şi-am păşit cu majestatea ultimului înţelept
Pragul vechilor legende
Mâzgălite la-ntâmplare
Pe un colţ de pergament!…
Paznicii nemărginirii mi-au deschis negrele porţi,
Şi-astăzi rătăcesc în golul dintre soare şi pământ…
Şi ce-ncet mă duce vântul –
Parcă-ar duce la mormânt
Cel din urmă mort al lumii,
Cel mai singur dintre morţi.
Mă-nfăşor în atmosfera cimitirelor din haos…
Câte sunt?…
Nu le ştiu decât noctambulii
Şi poeţii –
Cei ce n-au avut nici minte,
Nici credinţă,
Nici repaos,
Nici răbdarea să-şi aştepte termenul obştesc al vieţii.
Mă-nfăşor în rozul-verde,
În albastrul-violet,
Şi în aurul din soare,
Şi-ntr-o clipă mă preschimb
Într-un nimb enorm –
Un nimb
Preursit să-mbrace fruntea primului Anahoret.
Mă topesc cu amintirea unei vieţi trăite-n somn,
Mă-ntregesc cu nostalgia primelor îmbrăţişări,
Şi din cele două forme –
Cea de azi
Şi cea de ieri –
Mă-ntrupez în al veciei şi-al imensităţii Domn!…
Da…
Sunt Domnul celor veşnic plutitoare-n infinit –
Celor ce plutesc pe mare,
Celor ce plutesc pe vânt,
Celor ce plutesc în versuri,
În coloare
Şi în cânt.
Celor ce plutesc de-a pururi după cum le-a fost ursit…
Da…
Sunt Domnul celor veşnic plutitoare-n infinit.
