Am plecat… Necunoscutul mi-a zis: “Vino, te aştept”. Am plecat în explorarea unor semne de-ntrebare Şi-am păşit cu majestatea ultimului înţelept Pragul vechilor legende Mâzgălite la-ntâmplare Pe un colţ de pergament!… Paznicii nemărginirii mi-au deschis negrele porţi, Şi-astăzi rătăcesc în golul dintre soare şi pământ… Şi ce-ncet mă duce vântul – Parcă-ar duce la mormânt Cel din urmă mort al lumii, Cel mai singur dintre morţi. Mă-nfăşor în atmosfera cimitirelor din haos… Câte sunt?… Nu le ştiu decât noctambulii Şi poeţii – Cei ce n-au avut nici minte, Nici credinţă, Nici repaos, Nici răbdarea să-şi aştepte termenul obştesc al vieţii. Mă-nfăşor în rozul-verde, În albastrul-violet, Şi în aurul din soare, Şi-ntr-o clipă mă preschimb Într-un nimb enorm – Un nimb Preursit să-mbrace fruntea primului Anahoret. Mă topesc cu amintirea unei vieţi trăite-n somn, Mă-ntregesc cu nostalgia primelor îmbrăţişări, Şi din cele două forme – Cea de azi Şi cea de ieri – Mă-ntrupez în al veciei şi-al imensităţii Domn!… Da… Sunt Domnul celor veşnic plutitoare-n infinit – Celor ce plutesc pe mare, Celor ce plutesc pe vânt, Celor ce plutesc în versuri, În coloare Şi în cânt. Celor ce plutesc de-a pururi după cum le-a fost ursit… Da… Sunt Domnul celor veşnic plutitoare-n infinit.
Alea jacta est
