Fugarule-al meu, tu te zbuciumi bătut
Şi te miri că mă clatin în scară!
Tu crezi că mi-e teamă de timpul pierdut?
Vai nu, ci de mine că-s fiară!
Atunci la plecare plânsesem tustrei
Şi mama, sărmana, bătrână
Ţinându-ne alături în mâinile ei
De-o parte şi de-alta de mână,
Sta-n poartă la drum şi vorbea-ncetinel,
Şi mie, zicându-mi pe nume:
Eşti frate mai mare şi-ai grijă de el,
Voi singuri ai mamei pe lume!
Acum el e mort şi departe de-ai săi
Şi parca-mi tot sună cum geme.
Dar eu alergam la redută, prin văi,
S-ajung cu porunca la vreme.
Muşcase cu gura pământul de chin,
Şi strânse pământul în mână;
Întreaga sa faţă şi părul său plin
De sânge-nchegat cu ţărână.
Luându-l în braţe mi-l dusei apoi
La umbră sub poala pădurii,
Spălându-i pe gene lipitul noroi
Şi spumele crunte-ale gurii
Şi încet ridicându-l de spate puţin
Îi pusei la gura-ncleştată
Să prindă din ploscă vrun picur de vin,
Dar moale căzut-a deodată.
Şi iarbă smulgând i-am făcut căpătâi,
Şi tristă fu vorba ce-mi spuse,
Şi nu ştiam bietul ce-aş face dintâi,
Dar calul aminte mi-aduse
Că nu era vreme, şi acolo-l lăsai,
Să-l văd la reîntoarcere iară
Vai, frate, murind, tu de tine oftai,
Ori poate de mine, că-s fiară?
La întoarcere-mi spuse străjerul un drum
Mai scurt, şi fu scurtă şi-a gurii
Poruncă de spaimă, şi iată-mă acum
Departe de poala pădurii,
Departe de unul ce-aşteaptă mâhnit
Şi-n drumul meu ochii şi-i zbate,
Departe de unul ce poate-a murit
Minţit de nevrednicu-i frate!
Fugarule-al meu, tu te zbuciumi bătut
Şi când te-am bătut eu pe tine?
Dar iată-l, blestemul trădării a-nceput
Şi plata cea jalnică-mi vine!
Nu-n faţa ta, Doamne, că ştii! şi mi-e greu
Cuvântul ce-n cumpăn-apasă:
Da mama, eu mamei, de fratele meu
Ce-oi spune eu mamei acasă?