Urându-i-se singur în stihii,
A vrut si Dumnezeu sa aiba-n cer copii
Si s-a gândit din ce sa-i faca,
Din borangic, argint sau promoroaca,
Frumosi, cinstiti, nevinovati.
Se puse-asezamântul dintre frati.
Dar i-a iesit cam somnoros si cam
Trândav si naravas stramosul meu
Adam;
Ca l-a facut, cum am aflat,
Cu praf si nitelus scuipat;
Ca sa încerce daca un altoi
De stea putea sa prinda pe noroi,
Ca, de urât, scuipând în patru zari,
Stingher,
Facuse si luminile din cer.
Dar iata ca l-a nimerit,
Din pricina aluatului, gresit,
Si ca Adam, întâiul fiu
Al Domnului, iesise, parca, si zbanghiu.
Nu-i vorba, nici o poza nu ne-nvata
Cum ar fi fost omul dintâi la fata.
Nici unda lacului nu l-a pastrat,
În care se-oglindea la scapatat.
Puterea lui dumnezeiasca,
Dormind mereu, cata sa-l mai trezeasca;
I-a rupt un os din coaste, ceva,
Si-a zamislit-o si pe Eva.
Mai poti casca de lene, iarasi,
Când ai o sora si-un tovaras?
S-au luat de mâini si-au cutreierat
Gradina toata-n lung si-n lat.
Sa nu te miri ca, sovaind si mici,
Li se julea si nasul prin urzici.