De unde vii,
Si-n care preafericita tara
Vazusi lumina zilei – tu, alba ca si-o zi?…
Si ce nebune vânturi spre mine te purtara,
Ce barca ratacita te-aduse pân-aci?…
De ce plecasi din tara, în care palmierii
Tremuratoare umbre îsi culca pe nisip?
Nu-ti fu de-ajuns pustiul cu lacrimile serii,
Si nu gasisi pe-aiurea sa-ti plimbi frumosul chip?
Or nu stiusi ca-n tara la mine
Nu-s nici cânturi,
Nici flori de lamâita?…
Amantii si-au vândut
Orgiilor,
Si corpul,
Si sfintele avânturi,
Si-azi totu-i mort si putred în carcera de lut!…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Cu mâini subtiri si albe, ca mâinile de sfânta
Pictata pe-un perete de templu bizantin
Si ochi patati de-otrava privirii ce-nspaimânta –
Ochi verzi ca apa moarta
Si morti ca negrul spleen –
Venisi, aducatoareo de cântec si lumina,
Sa-mi usurezi povara fatalului Calvar,
Sa-mi recladesti o lume cu-o bolta mai senina
Si sa ma smulg din gheara supremului cosmar…
Da-mi mâna dar si du-ma cu tine,
Du-ma-n tara
În care palmierii – stapâni peste pustiu –
Cu bratele deschise ne vor primi-n Sahara
Acelei care va veni
