A Cincea Elegie

N-am fost suparat niciodata pe mere
ca sunt mere, pe frunze ca sunt frunze,
pe umbra ca e umbra, pe pasari ca sunt pasari.
Dar merele, frunzele, umbrele, pasarile
s-au suparat deodata pe mine.
Iata-ma dus la tribunalul frunzelor,
la tribunalul umbrelor, merelor, pasarilor,
tribunale rotunde, tribunale aeriene,
tribunale subtiri, racoroase.
Iata-ma condamnat pentru nestiinta,
pentru plictiseala, pentru neliniste,
pentru nemiscare.
Sentinte scrise în limba sîmburilor.
Acte de acuzare parafate
cu maruntaie de pasare,
racoroase penitente gri, hotarîte mie.
Stau în picioare, cu capul descoperit,
încerc sa descifrez ceea ce mi se cuvine
pentru ignoranta…
si nu pot, nu pot sa descifrez
nimic,
si-aceasta stare de spirit, ea însasi,
se supara pe mine
si ma condamna, indescifrabil,
la o perpetua asteptare,
la o încordare a întelesurilor în ele însele
pîna iau forma merelor, frunzelor,
umbrelor,
pasarilor.