La un neguţător mare
Cărui vederea-i slăbise
Fără nici o invitare
Un doctor vestit venise.
Când zic vestit, se-nţelege că nimeni nu-l cunoştea,
Însă avea atestate
Numai în aur legate,
Diplome ce-n academii luase, cum el zicea,
Prin ţări care niciodată
Nu au figurat pe hartă,
Dar care cu bună seamă el nici le-ar fi părăsit,
D-ar fi mai avut acolo vrun bolnav de lecuit.
Bunul pătimaş îl crede,
Doctorul vreme nu pierde,
Ci-l unge c-o alifie, apoi la ochi l-a legat,
Apoi după ce îi spune din partea lui Ipocrat
Că are să şază astfel o săptămână deplin
Întinde mâna… pe masă era un frumos rubin,
Inel de formă antică, vechi suvenir părintesc;
Doctorul îl ia, se duce, şi ca să vă povestesc
Mai pe scurt, el vine iară a doua ş-a treia zi,
Şi nencetat, totdeauna, la orice vizită nouă,
Luă câte unul-două
Din lucrurile mai scumpe câte în casă găsi.
Când se-mplini săptămâna, pe bolnav îl dezlegă:
„Uite-te, cum ţi se pare, şi cum vezi?” îl întrebă.
„Cum văz? răspunse bolnavul, împrejurul său privind,
Şi din averile sale nimica nemaizărind.
Cum văz? nu ştiu, frate, atât numai poci să zic
Că din ce vedeam odată acum nu mai văz nimic.”
Cunosc patrioţi politici, care-aşa exploatez
Simplitatea populară, şi ei singuri profitez.
Şarlatanul şi bolnavul
