Pietrenii au ieşit cu totul din răbdare,
Nemaiputând a suferi
Ei pagube struncinătoare,
Pe care nu putea feri:
Pentru că în tot anul, Cuejdiul nimicit
Pe mulţi au sărăcit.
Dar cine e deprins, ca viermele în hrean,
Greu schimbă locul lui, unde au trăit an.
Aşadar, târgul tot, odat’ s-au sfătuit
Să deie jalobă la Bistriţa cea mare,
Prin care arătând dovezi lămuritoare
De păgubirile ce mulţi au suferit
Şi sufăr mai necontenit,
Zicea: „Că pe Cuejdi, precum pe Bistriţoară
Nici într-o primăvară
Nu se stăvesc cu moară;
Şi case cu zăplaz, ba uneori şi vite
Le sunt primejduite.”
Deci dar, ei socotind că Bistriţa cea mare
Va face celor mici căzuta înfrânare,
Ca una ce folos de obştie aduce,
Căci plute la Galaţi cu cherestele duce,
Au mers cu jaloba; dar ştiţi ce au văzut?
Pe însăşi Bistriţă, răpitul lor avut,
Trecând cu valuri plini de spume!
Iar un bătrân cu minte
Au zis către un alt şoptind aşa cuvinte:
– Eu ştiu mai de mult, că oamenii în lume
Asupra celor mici dreptatea nu-şi găsesc:
Când ei cu cei mai mari răpirile-mpărţesc.
Pietrenii şi Bistriţa
