În oglindă o momiţă
Chipul îşi văzu odată.
La a sa tovărăşiţă
Face semne şi-i arată,
Zicând: „Uită-te, priveşte
La acea caricatură,
Cum se strâmbă, se sluţeşte,
Parcă-i puhavă la gură.
Vezi grimasuri ce întoarce…
Eu să fiu aşa de slută,
Samă singură mi-aş face
Şi m-aş spânzura de ciudă.
Dar cam sunt din surioare
Vro trei-patru slutişoare
Ca aceasta, şi anume
Pot pe număr a le spune.”
– Nu mai cere trebuinţa –
I-au răspuns tovărăşiţa –
Căci, fără de înşirare,
Adevărul de vei vrea,
Noi suntem cam din născare
Tot ca una, fata mea!
Se găsiră o momiţă
Cu de sine cunoştinţă;
Iară omul niciodată,
Precum am văzut în faptă
Pe un jacaş domnişor,
Căruia i se citea
Fabula de pufuşor,
Iar el prea nurliu râdea,
Făcând semne la un alt
Judecător necurat.
Momiţa şi oglinda
