În a momiţelor ţară
(Ce mai nu are hotară)
Odată judecătoare
Era o momiţă, care
Chibzuia cu scumpătate
Cumpăna cea de dreptate.
Şi iată că la momiţă
Se arată două mâţe,
Zgâriate, încruntate,
În prigonire de moarte,
Părăsind al lor lăcaş,
Pentr-un bulgăre de caş.
Una strigă: „Socoteşte!
Caşul eu l-am fost ochit.”
Alta ţipă: „Hotărăşte!
Caşul eu l-am dobândit.”
– Staţi! le zise lor momiţa.
În cumpăna de dreptate
Se va lămuri fiinţa
Pricinii de caş urmate.
Apoi caşul drept în două
Rumpându-l ea prea frumos,
Au pus întru amândouă
Cumpene câte un boţ.
Dar când cumpăna ridică,
Vede c-o parte-i mai mică;
Muşcă, cearcă, chibzuieşte
Şi bine nu nimereşte.
Acum partea cea muşcată
Nu trăgea ca ceialaltă;
Muşcând iar din acea grea,
Tocmai drept nu nimerea.
Şi aşa pân-în sfârşit
Tot în cumpene au tras;
Iar mâţele s-au trezit
Că din caş n-au mai rămas.