Măgarul au văzut pe o privighetoare.
– Prieteno, i-au zis, mă rog să mă asculţi:
Eu tot am auzit o vorbă de la mulţi,
Că tu întru cântări eşti meşteriţă mare,
Şi iată, acum vreu
De iscusinţa ta să judec singur eu.
Iar buna păsăruică, pornită spre cântare,
Când liniştit, abia
În sine ciripea,
Când tare şuiera,
Când glasu-i tremura,
Apoi, prin dulcea ei strigare,
Întru a dragostei cei gingaşe plecare
Pe amoraşul său chema,
Şi rediul desfătat, cântarea-i răsuna;
Iar lumea ascultând
Tăcea şi se mira.
Măgarul însă de pământ
S-au rezemat cu fruntea,
Şi au răcnit aşa: „Tu versuri ai plăcute,
Dar când ai asculta
Cucoşul de la noi, mai bine ai cânta.”
Acestea auzind în suflet s-au jignit
Acea privighetoare
Şi de atunci au contenit
Pentru măgari a sa cântare.
Dumnezeu să ne ferească
De judecata măgărească.
Măgarul şi privighetoarea
