Un lup odată au intrat,
De frică, nu de voie bună,
Scăpând viaţa, la un sat.
El se gonea din urmă
De către vânători cu puşte înarmaţi
Şi câini întărâtaţi;
Iar un aşa alai să nu dea Dumnezeu
Nici la vrăjmaşul meu.
În deznădăjduire,
Sărmanul lup căta oriunde mântuire
Şi, întâlnind pe un motan,
Prieten de mai an,
Îi zice: „Frăţioare!
Tu nu ştii undeva aici a mea scăpare?”
– Ba ştiu – răspunse el – aleargă la Trifan,
Că este foarte blând şi milostiv ţăran.
– Oh! nu pot, către dâns’ sunt tare vinovat,
Căci astă-iarnă lui viţica i-am mâncat.
– Apoi dă fuga la Arvinte,
El este un ţăran şi vrednic şi cuminte.
– Cu dânsul iarăşi sunt smintit,
Pentru c-adeseori lui oi am spârcuit.
– Aşadar ce să faci? La vornicul bătrân
Aleargă, că e bun şi primitor român.
– Nici la acesta n-am obraz,
Lui an cu nişte miei i-am fost făcut necaz.
– Apoi dar, cumătre, nu-i bine.
Şi ce nădejde ai aice pentru tine,
Când tu cu toţii eşti stricat
Şi numai singur vinovat:
Culege dar ce-ai semănat!
Lupul şi motanul
