Un iepure şedea pe gânduri, în vizuina sa,
Căci ce putea în adăpostu-i să facă altceva?
Căzuse într-o sumbră stare:
E trist şi ros de-nspăimântare.
„Fiinţele – spunea – fricoase din natură
Nenorociri îndură!
Nu pot să-nghită-n pace
Mâncarea ce le place.
N-au bucurii depline; primejdii calea le-o aţin.
Şi eu trăiesc asemeni: această spaimă rea
Îmi stinghereşte veşnic somnul, deschişi chiar dacă ochii-i
Ţin.
– îndreaptă-te! – să spună ar putea
O minte înţeleaptă.
Dar frica se îndreaptă?
De altfel, ştiu, această frică
Nu este nici la om mai mică.”
Tot frământând acestea-n gând, i-i mintea ca năucă.
De grijă şi de spaimă,
Stă cu urechile ciulite şi vorba o îngaimă.
O umbră sau un foşnet – şi febra îl apucă.
Deodată bietul animal
Aude chiar un fâşâit,
Pe care-l ia drept un semnal
Că trebui să fugă – şi-ndată a fugit.
Tot alergând, ajunse la o baltă.
Trezite, broaştele din mal, ca la un semn, se saltă
Şi-n apă au ţâşnit.
„Şi eu pe alţii – zise – îi înspăimânt, vezi bine,
Întocmai cum şi alţii mă sperie pe mine.
Îndată ce mă văd,
Fug animalele ca de prăpăd.
De unde-mi vine atâta voinicie?
Să fiu eu un războinic? – Ce să fie?”
Nu e fricos pe lume – s-ar zice, în sfârşit –
Ca-n spaimă să nu fie de altul depăşit.