Un ţăran la târg ducând,
De dinapoi c-o prăjină,
De gâşte un cârd,
Nu pot şti din ce pricină,
Făr’ cea mai mică cruţare,
Le gonea cu defăimare.
Se vede că a lui grabă era ca să ia preţ mare.
Apoi noi ştim foarte bine că interes unde-avem,
Acolo nu numai gâşte, dar nici oameni nu cruţăm…
Şi dar pe ţăran nu învinovăţesc.
Gâştele însă altfel aceasta înţelegea,
Căci întâlnind pe drum ele un călător ce trecea,
Pe ţăran aşa pârăsc:
„Unde s-au văzut în lume gâşte mai nefericite,
Şi de un ţăran ca acesta mai osândite,
Gonindu-ne cu prăjina, ca pe nişte păsări proaste,
Şi bătându-ne la coaste.
Şi nu ştie el, ţăranul, că-i dator să ne cinstească,
Căci neamul nostru se trage din cârdul acel slăvit
Ce Roma odinioară au mântuit.
Ah! când ar putea el să citească
În istorii şi să vadă romanii vechi cât serba
Acele gâşte proslăvite şi câte serbări le da!”
Atunci le-au zis călătorul: „Au şi voi să fiţi serbate
Ca acele gâşte onorate?”
„Dar dumneata n-ai citit ce au fost strămoşii noştri?”
„Mie îmi este ştiut
Că Roma s-au mântuit de către strămoşii voştri,
Însă vreau să ştiu: voi ce-aţi făcut?”
„Noi nimică, dar strămoşii n-au făcut destulă treabă?”
„Lăsaţi pe strămoşi în pace, de dânşii nime nu-ntreabă,
Căci ei după a lor fapte şi plată şi-au primit
Iar voi, iubitelor mele, sunteţi de friptură bune,
Şi puful vostru de perini moi, trufaşe de dormit,
Şi nu vă mai lăudaţi cu strămoşii răposaţi,
Dacă voi nimică nu însemnaţi.”
S-ar putea fabul-aceasta mai pe larg a o vă spune,
Dar mă tem gâştele să zădărăsc
Şi de tot să le mâhnesc.