Cine-i tare şi mare,
Dar minte nu prea are,
Nu-i bine, cât de bun la inimă să fie.
Pe elefant l-au pus în codri la domnie,
Şi de pe neam ei toţi,
De la străbunii săi până la strănepoţi,
Au îndestulă minte;
Dar este rar acel preafericit părinte
Să-i iasă buni copiii toţi.
Şi elefantul meu, oricum era de mare,
A înţelegerii n-avea îndemânare,
Iar blând şi plin de bunătate
Era, cât nu se poate.
Şi iată că la domn au dat bietele oi
O jalobă, zicând că „lupii răi pe noi
De tot ne jecuiesc”.
– Tâlharii, varvarii, da cum de îndrăznesc!
Au zis duiosul domn. Iar lupii se-ndrepta
Şi-aşa urla:
– Măria ta!
De noi nu te-ndura,
Căci singur ne-ai fost dat poruncă astă-iarnă
S-avem cu toţii blană.
Iar oile pârăsc, c-aşa sunt învăţate:
Noi n-am luat mai mult decât pielcea de frate.
– Atâta! domnul le răspunde,
Să ştiţi că strâmbătăţi la mine nu-ţi ascunde,
Vă hotărăsc de-acum de oaie o pielcică,
Şi nici un păr mai mult, nimică.
Elefantul în domnie
