– Tot ce este vietate, spuse Joe, într-o zi,
Să poftească-aici la tronu-mi, fiind liber a grăi
Dacă i-am zidit făptura, pe-undeva, nepotrivit,
Căci doresc să-ndrept eroarea, fără vorbă, negreşit.
Hai, începe tu, maimuţo, cea dintâi a cuvânta
Şi compară frumuseţea orişicăror animale
Cu cea a fiinţei tale.
Spune-ne, eşti mulţumită?
– Cum să nu, răspunde ea,
N-am şi eu ca ele, oare,
Tot atât, patru picioare?
De privesc oricând portretu-mi,
Văd că-i fără de cusururi,
Însă fiindcă mi se cere ca să dau părerii curs,
Am să spun că-aşa cum este chipul fratelui meu urs
E neterminat, se vede, şi la fel va fi de-a pururi.
Ursul când vorbi, la rându-i, nu se plânse despre sine,
Ci-ncântat de forma-i, spuse că se simte foarte bine.
– Cât priveşte elefantul – spuse ursul – se cuvine
Coada să-şi mai prelungească,
Din urechi să-şi mai cioplească;
E diform, urât, în fine.
După-aceea, elefantul, gândul vrând să şi-l prezinte,
După capu-i înţelept,
Socoti că este drept
Să se poarte-asemeni celor ce vorbiseră-nainte.
Ca atare,
Arătă ce deformată lui balena îi apare.
Şi furnicii, după-aceea, ce îi dete-n cap să zică?
Spuse că e uriaşă faţă de-altă gâză mică.
Dar văzând tot ce prin minte şi prin inimă le trece,
Tuturor din faţa-i Joe ordin le dădu să plece.
Şi cu toate astea-n lume nu-i ca omul un alt soi.
Suntem lincşi faţă de alţii şi soboli faţă de noi.
Orişice greşeală-a noastră ne-o iertăm fără sfială,
Iar pe-a altora o scoatem cât mai iute la iveală.
Ne uităm în jurul nostru nu cu-aceiaşi ochi cu care
Ne privim noi fiecare.
Ne-a-nzestrat pe toţi natura, dându-ne câte-o desagă
Tuturor de ieri şi astăzi pentru existenţa-ntreagă –
Lipsurile noastre, toate,
Ni le rânduim la spate
Şi-ale altora le ducem numa-n faţă aşezate.