Era odată o Căţea cam gură-cască
Ce de nimic nu se îngrijea.
Cum îi venise vremea ca să nască
Şi nici o locuinţă nu găsea,
O megieşă s-a-ndurat să-i dea
Modestul ei coteţ cu împrumut.
Dar, mai târziu, venind să şi-l reia,
Un pic de păsuire lehuza i-a cerut.
Erau căţeii mici, mai trebuia
Să stea puţin în ea…
Iar când şi păsuirea a trecut,
S-au ivit în prag cu toţii,
Mârâind, rânjindu-şi colţii.
– Scoate-ne, de eşti în stare!
(Se făcuse haita mare…)
Nu-mprumuta nimic, nicicând,
Unor mişei:
Te vei căi cât de curând:
Căci, de la ei,
Cu greu mai poţi ceva-ndărăt să iei!
Căţeaua şi surata ei
