Deunăzi un văcar de sat
Catârului i-a atârnat
Salbă de clopoţei,
Numindu-l el îngrijitor
Şi înainte mergător
Ciredei de viţei.
Însă curând s-a-ncredinţat
Că ş-a făcut mare păcat
Cu bietul dobitoc,
Care, cât s-a simţit
Aşa împodobit,
Strigă: „O, ce noroc!
În sfârşit, iată-mă chemat
La gradul ce am meritat.
Meritul meu recunoscut
De lumea toată e văzut.
Acum de sus am să tratez
Soiul dobitocesc;
Pe nimeni nu mai salutez,
Căci prea mă umilesc.”
Aşa zicând, aşa făcu,
Şi plin de îngâmfare
El clopoţeii începu
Să-i sune foarte tare;
Aşa de tare îi sună,
Cât mintea i să răsturnă;
Şi el care june fiind
Trecea de cam smintit,
Acum mai mult îmbătrânind
De tot a-nnebunit.
Cum socotiţi şi dumneavoastră,
Dar eu gândesc că-n ţara noastră
Se află aşa dregător,
Numit chiar excelenţă,
Ce cu catârul sunător
Poate da concurenţă,
Care să crede om de stat,
Chiar şi politic însemnat,
Şi care netăgăduit
De clopoţei este smintit.
Catârul cu clopoţei
