Păstorul unor oi, pe lângă turma sa
Avea un cal şi un măgar.
Din întâmplare el găseşte o harşa,
Cusută tot în fir şi în mărgăritar.
Harşaua, precum ştiu acei ce merg călare,
Se cade calului spre înfrumuseţare.
Păstorul însă-au socotit
Că calul e destul de fire-mpodobit
Şi au găsit cu cale,
Stăpân fiind pe ale sale,
Să puie pe măgar harşaua delicată.
Dar au ieşit în faptă
Că prostul de măgar, nesocotind ce poartă
Şi nedeprins a fi-mbrăcat,
Cu scumpa lui harşa în bahnă au intrat;
S-au tăvălit, s-au răcorit
Şi chiar ca un măgar de glod plin au ieşit.
Din fabulă e lămurit,
Cum că păstorul au greşit,
Iar el o da la întâmplare.
Eu însă socotesc: că calul, deşi are
Nărav de tăvălit când este asudat,
Dar nu se bagă-n glod, şi cum s-au ridicat
Îndată de pe el tot colbu-i scuturat.
Calul şi măgarul
