Lupul cu toată prostia
Cârmuia împărăţia;
Şi ca un stăpânitor,
Unora le da avere,
Altora, pe o părere,
Le lua chiar starea lor.
Favor, ură schimbătoare,
Izgonire sau chemare
Al domniei era plan.
Câinele gonit de soartă
S-auzise cum că poartă
Simtimenturi de duşman;
C-ar fi zis, nu ştiu la cine,
Cum că nu este prea bine
A mânca atâţia miei,
Şi că dacă le adună
Lâna lor pe orice lună,
Să-i lase măcar cu piei.
Asemenea mari cuvinte,
Pe cum fieşcine simte,
Nu sânt prea de suferit.
Pe loc vrură să-l gonească;
Dar politica domnească
Alte pricini i-a găsit.
A zis că nimic nu ştie,
Că nu este bun să ţie
Un rang între curtezani;
Că la orice-l rânduieşte,
Nici o slujbă nu-mplineşte,
Că nu face nici doi bani.
Atunci vulpe, şarpe, broască,
Fără măcar să-l cunoască,
De prostia lui vorbea.
Unul zicea că glas n-are,
Altu că nu este-n stare
O piatră de jos să ia.
Se mira cum de răbdase
Domnul, şi nu depărtase
Pe un câine ticălos,
A căruia toată treaba
E să mănânce degeaba,
Făr-a face vrun folos.
Dar după o lungă vreme,
Sătul în zadar a geme,
Jalbă câinele a dat,
Zicând că d-acu-nainte,
Toate îi vor părea sfinte,
Numai să fie iertat.
Adesea nenorocirea
Schimbă gândul şi simţirea:
Pe loc fu şi slobozit.
Cinsti, averi nu se mai spune:
Ce zicea el era bune,
Duhul lui era vestit.
Într-o zi neavând treabă,
Domnul pe ai săi întreabă:
„Voi de câine ce gândiţi?”
Şerpi, şopârle, deodată,
Toţi răspunseră îndată:
„Înălţime, să trăiţi!
Tuturor este plăcută
Cinstea cea cu drept făcută
Ăstui vrednic dobitoc.
Al lui cap, a lui ştiinţă,
Glas, putere, iscusinţă
Pentru noi sânt un noroc.
De trup este prea puternic,
De slujbi multe este vrednic,
Şi în lupte e vestit.”
– „Astea le ştiam prea bine,
Ştiam ce i se cuvine,
Dar atunci era gonit.”
Câinele izgonit
