ZIRCÓNIU s. n. Element chimic, metal de culoare cenușie, intermediar între siliciu și aluminiu, care se întrebuințează la fabricarea recipientelor rezistente la temperaturi înalte, a unor oțeluri speciale etc. – Din fr. zirconium.
ZIRCÓNIU s.n. Metal de culoare cenușie, întâlnit rar în natură, intermediar între aluminiu și siliciu. [Pron. -niu. / fr. zirconium].
ZIRCÓNIU s.n. Metal alb-cenușiu, greu fuzibil, cu rezistență mecanică ridicată, folosit la elaborarea unor oțeluri speciale, dure, la construirea reactoarelor nucleare. [-niu, pron. -nìu; simb. Zr] (din fr. zirconium)
ZIRCÓNIU s. n. Metal de culoare cenușie, intermediar între siliciu și aluminiu; se întrebuințează la fabricarea recipientelor rezistente la temperaturi înalte. – Fr. zirconium.
zircóniu (metal) [niu pron. nĩu] s. n. art. zircóniul; simb. Zr
zircóniu (chim.) s. n. [-niu pron. -niu], art. zircóniul; simb. Zr
ZIRCÓNIU (‹ fr.) s. n. Element chimic din gr. IV secundară (Zr; nr. at. 40, m. at. 91,22, p. f. 1.852ºC). Metal rar, de culoare alb-argintie, dur și greu fuzibil; stabil din punct de vedere chimic. Aliajele de bază de z. se folosesc ca materiale de constr. în energetica nucleară, în construirea de aparate chimice, instrumente chirurgicale etc. Unele aliaje ale z. sunt supraconductori. Descoperit în 1789 de chimistul german Martin H. Klaproth (1743-1813) și izolat (în 1824) de J.J. Berzelius.