ZGĂU, zgăuri, s. n. (Înv.) 1. Pântecele animalelor, în special pântecele femeii; uter, matrice, mitră. 2. Scobitură într-un organ al corpului omenesc. 3. Gaură. – Et. nec.
ZGĂU, zgăuri, s. n. (Înv.) 1. Pântecele animalelor, în special pântecele femelei; uter, matrice, mitră. 2. Scobitură într-un organ al corpului omenesc. 3. Gaură.
zgău (înv.) s. n., art. zgắul; pl. zgắuri
ZGĂU s. v. adâncitură, cavitate, gaură, mitră, scobitură, uter.
ZGĂU, zgắuri, s. n. ~ (din lat. căvum; cf. gaură + s- care ar putea să fie expresiv sau din lat. ex-; alb. zguië ar putea proveni din rom.)
zgău s. n., art. zgăul; pl. zgăuri
ZGĂU ~ri n. înv. 1) (la femei și la femele vivipare) Cavitatea internă a aparatului ge-nital în care se dezvoltă embrionul; uter; nutră; matrice. 2) Scobitură într-un organ al corpului omenesc. /Orig. nec.
sgắu (-uri), s. n. – 1. Gaură, concavitate. – 2. Uter, matrice, sîn. – Var. zgău, și der. Lat. căvum, cf. gaură. Alb. zguië (Philippide, II, 742) ar putea proveni din rom. S- ar putea fi expresiv sau urmaș al lat. ex-, cf. Crețu 384. – Der. sgăura, vb. (Trans., a căsca ochii, a se holba), format pornind de la pl. (după Pascu, I, 91 și Candrea, din lat. *excăvŭlāre); sgîi (var. sgăi), vb. (a căsca ochii; refl., a se holba), cf. Candrea (după Cihac, III, 342; din sl. zijati, zijaią „a deschide”; după Pascu, Arch. Rom., VI, 267, de la un lat. excăvῑre); sgîit, s. m. (persoană cu ochi holbați); bîzgoia (var. bîzgîi), vb. (Trans., Banat, a se holba); stăura (var. astăura), vb. (Trans., a căsca ochii, a se holba), în loc de sgăura.