ZBÂNȚUÍRE, zbânțuiri, s. f. Acțiunea de a se zbânțui și rezultatul ei; zbenguială, zbânțuit1, zbânțuitură. – V. zbânțui.ZBÂNȚUÍRE, zbânțuiri, s. f. Acțiunea de a se zbânțui; zbenguială.zbânțuíre (pop.) s. f., g.-d. art. zbânțuírii; pl. zbânțuíriZBÂNȚUÍRE s. v. joacă.zbânțuíre s. f., g.-d. art. zbânțuírii; pl. zbânțuíriZBÂNȚUÍ, zbấnțui, vb. IV. Refl. A se zbengui, a zburda, a fi neastâmpărat. [Var.: zbănțuí vb. IV] – Et. nec.A SE ZBÂNȚUÍ mă zbânțui intranz. A se juca sărind și alergând; a fi neastâmpărat; a zburda; a se zbengui. /Orig. nec.
ZBÂNȚUÍ, zbấnțui, vb. IV. Refl. A se zbengui, a zburda, a fi neastâmpărat. [Var.: zbănțuí vb. IV]zbânțuí (a se ~) (pop., fam.) vb. refl. ind. prez. 1 sg. mă zb’ânțui, 2 sg. te zb’ânțui, 3 se zb’ânțuie, imperf. 3 sg. se zb’ânțuiá; conj. prez. 3 să se zb’ânțuieZBÂNȚUÍ vb. v. zburda.A se zbânțui ≠ a se liniștizbânțuí vb., ind. și conj. prez. 1 și 2 sg. zbânțui, 3 sg. și pl. zbânțuie, imperf. 3 sg. zbânțuiá