VESTÍGIU, vestigii, s. n. (Livr.) Urmă din trecut; rămășiță a ceva vechi, dispărut de mult (și care prezintă o importanță documentară, culturală etc.). – Din fr. vestige, lat. vestigium.
VESTÍGIU s.n. Urmă, rămășiță a ceva dispărut demult. [Pron. -giu. / cf. fr. vestige, lat. vestigium].

VESTÍGIU s. n. urmă, rămășiță a ceva dispărut demult. ( fr. vestige, lat. vestigium)
VESTÍGIU s. 1. v. relicvă. 2. (la pl.) moaște.
vestígiu s. n. [-giu pron. -giu], art. vestígiul; pl. vestígii, art. vestígiile (sil. -gi-i-)
VESTÍGIU ~i n. 1) Rămășiță din trecut, care amintește despre ceva dispărut demult. ~i ale unei civilizații. 2) Obiect (rămas de la o persoană iubită sau de la un om de vază) păstrat ca o amintire scumpă; relicvă. ~i de familie. /lat. vestigium, fr. vestige