VĂTÁF, vătafi, s. m. 1. (În evul mediu, în Țara Românească și Moldova) Supraveghetor al slugilor de la curtea unui boier sau de la o mănăstire; logofăt. 2. Conducător al unui anumit grup de curteni, de slujbași sau de oșteni ai domniei. ◊ Vătaful divanului = boier însărcinat cu convocarea divanului. Vătaf de agie = șeful poliției. Vătaf de plai = șef al plăieșilor care păzeau un plai sau o trecătoare. Vătaf de hotar = șef de străjeri, de grăniceri. Vătaf de plasă = funcționar administrativ care conducea o plasă. 3. P. gener. Persoană având sub ordinele sale un anumit număr de oameni; conducător, șef. ♦ Spec. Conducător al unei bresle, al unui grup de meșteșugari. ♦ Spec. Căpetenie a călușarilor, a colindătorilor etc.; persoană care conduce alaiul unei nunți. [Var.: (reg.) vătáș, vătáv s. m.] – Cf. ucr. vataha, pol. wataha, bg. vatah.
vătáf s. m., pl. vătáfi
VĂTÁF s. 1. logofăt, (înv.) epistat, ispravnic. (~ de moșie.) 2. v. conducător. 3. căpetenie, conducător, (reg.) birău, jude. (~ de colindători.) 4. v. vătășel. 5. v. bulibașă.
VĂTÁF s. v. administrator, vechil.
vătáf (-fi), s. m. – 1. Șef, căpitan, comandant peste 500 de oameni. – 2. În Mold., sec. XVI, administrator al unei provincii sau al unui județ. – 3. În Munt., sec. XVII-XIX, administrator de plasă. – 4. Nume a diferitelor funcții adminstrative înv.: vătaf de aprozi, portar principal; vătaf de plai, căpitan al poliției de frontieră; vătaf de visterie, șef de percepție; vătaf de cămară, slujbaș al palatului; vătaful beizadelelor, camerist principal al copiilor de domni; vătaf de călărași, căpitan de cavalerie. – 5. Conducător al unei bresle sau al unui serviciu. – 6. Șef în general; vătaf de tîlhari; vătaf de ciobani; vătaf de țigani. – 7. Administrator, intendent, garant, împuternicit, director. – Var. înv. vătav, vătah, vătaș, vatav. Origine îndoielnică, probabil tăt. vataha „grup” (Miklosich, Etym. Wb.; Lambrior 109; Tiktin; Candrea; Lokotsch 2159; cf. Cihac, II, 451). Apare în idiomuri sl. cf. vatah, vataf, rut. vatah,vatag, vatajko, vataško, pol. wata(c)ha, rus. vataga, vatažnik; dar este evident că toate aceste cuvinte se explică prin rom., cf. Miklosich, Wander., 11; Miklosich, Fremdw., 135; Candrea, Elemente, 400; Capidan, Raporturile, 191. Azi se folosește numai în sensurile 6 și 7. Der. vătășel (var. vătăjel), s. m. (funcționar inferior la primărie; înv., perceptor; Mold., vornicel (la nunți), persoană însărcinată cu protocolul); vătășoaie, s. f. (femeie, nevastă de vătaf; înv., femeie care suplinea pe tatăl orfanilor); vătăși (var. vătăji), vb. (a administra, a dirija, a guverna); vătășie (var. vătăjie), slujba, biroul vătafului; înv., impozite, taxe, podărit); vătășiță (var. vătăjiță), s. f. (nevastă de vătaf; jupîneasă care ținea cheile; Trans., prietenă care asistă mireasa în timpul nunții).
vătáf s. m., pl. vătáfi
VĂTÁF ~i m. 1) (în Moldova și Muntenia medievală) Persoană având misiunea de a dirija și supraveghea munca la o moșie boierească; vechil. 2) (la curtea unui demnitar) Conducător al curtenilor și slujitorilor. 3) pop. Conducător al călușarilor sau al unei cete de colindători. /Orig. nec.
VĂTAF DE PLÁI s. v. subprefect.
VĂTÁFUL s. art. v. lucifer, satana, scara-oțchi, tartor.