VÂRCOLÁC, vârcolaci, s. m. I. 1. (În superstiții) Ființă fabuloasă fără reprezentare concretă, care mănâncă Luna și Soarele (provocând fazele Lunii, eclipse etc.) 2. Strigoi. II. Peștișor artificial de metal, întrebuințat ca nadă la pescuitul cu undița. [Var.: vârcoláci, vârcolág, vârgolág, vârcolíc s. m.] – Din bg. vârkolak.
vârcolác s. m., pl. vârcoláci
VÂRCOLÁC s. (MITOL. POP.) pricolici.
VÂRCOLÁC s. v. stafie, strigoi.
vârcolác s. m., pl. vârcoláci
VÂRCOLÁC ~ci m. 1) (în superstiții) Ființă fantastică, care se crede că ar mânca Luna sau Soarele (în timpul eclipselor). 2) Peștișor de metal, folosit drept nadă la pescuitul cu undița. /bulg. vârcolac
vîrcolác (-ci), s. m. – 1. Duh rău, căruia i se atribuie mai ales ocultația Lunii și a Soarelui în timpul eclipselor. – 2. Peștișor artificial pentru undiță. – Mr. vărculac, vărcolac, megl. vărculac. Sl. vlŭkodlakŭ, de la vlŭkŭ „lup” (Miklosich, Slaw. Elem., 17; Cihac, II, 448; Conev 106; Schneeweiss, REB, II, 181), cf. bg. vrăkolak, sb. vokodlak, alb. vurvolak, ngr. βουρϰόλαϰας (Meyer, Neugr. St., II, 20), fr. brucolaque (Gaster, ZRPh., IV, 385; REW 9461). Pentru semnificația sa mitologică, cf. fr. loup-garou. germ. Werwolf. Din sl. vlŭkŭ provin și toponimele Vîlcea, regiune care în sec. XII era teritoriul unui Farcaș (‹ mag. fárkás „lup”) și Vîlcov, traducerea gr. Λυϰόστομον.