VĂPĂÍ, pers. 3 văpăiește, vb. IV. Intranz. (Înv.) A arde cu văpăi. – Din văpaie.văpăí / văpăiá (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 3 sg. văpăiéște / văpăiáză, imperf. 3 sg. văpăiá; conj. prez. 3 să văpăiáscă / să văpăiézeVĂPÁIE, văpăi, s. f. 1. Flacără mare; pară. ♦ Arșiță, dogoare. ♦ Fig. Lumină strălucitoare. 2. Văpaiță (2). – Cf. alb. vape.VĂPÁIE ~ăi f. 1) Ansamblu de flăcări mari, mai ales de culoare roșie, apărute în procesul arderii în mediul aerian; pară mare. 2) Emanație cu o temperatură foarte înaltă, provenită de la o sursă de căldură puternică; dogoare; pară. [G.-D. văpăii] /alb. vapëvăpáie s. f., art. văpáia, g.-d. art. văpắii; pl. văpắiVĂPÁIE s. 1. v. vâlvătaie. 2. v. flacără. 3. v. dogoare.VĂPÁIE s. v. fachie,
opaiț.văpáie (-ắi), s. f. – Pară, flacără mare. Origine necunoscută. Se indică de obicei posibilitatea unui lat. *vapalia ‹ vapa (Pușcariu 1855; Tiktin; Philippide, II, 661; REW 9147), cf. it. va(m)pa, sb. vapa „vapor”, alb. vapë „căldură” (Cihac, II, 721); dar relația dintre aceste cuvinte nu este clară. Poate este dubletul lui vipie, s. f. (arșiță). Der. (în)văpăia, vb. (a arde cu flacără); svăpăiat, adj. (descompus, dezordonat, vagabond, golan), această relație semantică nu este clară (probabil „descompus ca cel care scapă de la incendiu”; după Crețu, din sl. sverĕpovati „a exaspera”; după Tiktin, se pleacă de la ideea de „aprins”).văpáie s. f., art. văpáia, g.-d. art. văpăii; pl. văpăivăpăí/văpăiá vb., ind. prez. 3 sg. văpăiéște/ văpăiáză, imperf. 3 sg. văpăiá; conj. prez. 3 sg. și pl. văpăiáscă/văpăiéze