VÂNTOÁICĂ s. f. (În superstiții) Duh rău, care dezlănțuie furtuni. – Vânt + suf. -oaică.
vântoáică (pop.) s. f., g.-d. art. vântoáicei
vântoáică s. f., g.-d. art. vântoáicei
VâNTOÁICĂ ~ce f. Vânt puternic însoțit uneori de ploaie, de grindină (cu descărcări electrice); vântoasă; furtună; vijelie. 2) (în basme și superstiții) Duh rău care dezlănțuie vânturile puternice. /vânt + suf. ~oaică